Folclor
La anul 1922, s-a strâns sobor de preoţi pentru a alege noul păstor peste Episcopia Constanţei - vechiul Tomis şi Durostorum - de care aparţinea şi judeţul Ialomiţa. S-a hotărât atunci să fie ales Gherontie, renumit şi talentat slujitor al altarului. Încă de la înscăunare, noul arhiereu a ţinut să asigure în eparhie un serviciu de mânăstire. Fiind de faţă la sacra ceremonie, preotul Grigore Pişculescu, adică scriitorul Gala Galaction, care cunoştea dragostea de sfintele slujbe a noului episcop, i-a spus atunci, în cuvântarea sa, să-şi clădească o cazarmă monahală de colaboratori, nelegaţi prea mult de grijile pământeşti.
"Noi, preoţii de mir - a spus preotul-scriitor - împovăraţi cu familiile şi cu gospodărie, nu putem să facem atât de mult pentru biserică şi pentru idealul evanghelic cât pot să facă monahii cei îmbunătăţiţi".
Aceşti călugări exemplari trebuiau recrutaţi din mânăstiri, dar eparhia Constanţei nu avea niciuna. Noul episcop se gândise să înfiinţeze un lăcaş monahal la Tatlageac, în Dobrogea, dar suma necesară era imensă. Şi atunci, a pornit Prea Sfinţitul Gherontie la drum, pe la anul 1926, în întinsa Episcpie a Constanţei. Şi, ca odinioară legendarul Negru Vodă, a aflat în Bărăgan "
un zid părăsit / şi neisprăvit", o biserică bombardată de nemţi în Primul Război Mondial, care o crezuseră depozit de armament.
Satul Piteşteanu, ce înconjurase odinioară biserica, se mutase cale de 3-4 km mai la Miazănoapte, spre a nu mai fi inundat de imprevizibila Ialomiţă. Alături se mai afla doar conacul doamnei Bratu, ce nu se îndurase să părăsească frumosul loc de la marginea crângului de plopi şi sălcii. Şi a hotărât Prea Sfinţitul Gherontie ca acea biserică să devină mânăstire, exemplu de viaţă ascetică. Înfăţişarea arhitectonică şi pictura în frescă a sfântului lăcaş l-au făcut pe Nicolae Iorga să-l treacă pe lista monumentelor istorice ale României Mari.
Cu banii strânşi pentru Mânăstirea Tatlageac şi prin danii locale, a fost reparată biserica de la Piteşteanu, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi s-au înălţat trei chilii. Doi ieromonahi şi un frate făceau slujbă zilnic, după pravila călugărească. Se obţinuseă şi 40 ha pentru noua mânăstire, prima şi singura din Bărăgan.
Evlavia sătenilor din împrejurimi nu a întârziat să se arate. Episcopul construi acolo şi o şcoală de cântăreţi. Numărul monahilor spori la 12.
Despre vechimea bisericii ortodoxe din Piteşteanu mărturiseşte chiar pisania de marmură:
ACEST SFÂNT LĂCAŞU ESTE CLĂDITU DE NEACŞU ŞI ECATERINA PITEŞTEANU ÎN ZILELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMNU GLIGORIE GHICA ŞI S-AU REPARAT DE MARIA CONSOARTA RĂPOSATULUI CONSTANDINU PITEŞTEANU ÎN ZILELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMNU CAROL I LA LEATUL 1869 IUNIE 1.
Peste râul Ialomiţa, în faţa mânăstirii, străjuieşte Piscu Crăsanilor, pinten înfipt în Bărăgan, martor al multimilenarei şi încrâncenatei noastre istorii. Acolo, la "
Chisc", a fost cetatea getică Helis, unde marele rege Dromichaites i-a da căteva lecţii înfumuratului general macedonean Lysimachos. Aşa afirmă marele savant Vasile Pârvan, în "
Getica", operă scrisă în mare parte în urma săpăturilor arheologice de acolo, efectuate chiar de el.
Veni şi trecu şi Al Doilea Război Mondial... Obştea se refăcu. În sfântul lăcaş se aflau şi două superbe icoane făcătoare de minuni. Clopotele răsunau până departe, în lunca Ialomiţei, iar minunatele lor sunete i-au atras mânăstirii denumirea de "
Pianul Bărăganului". Aici sosi şi unul dintre ostaşii care juraseră că, de vor scăpa cu viaţă, se vor călugări. Lăsat la vatră se îmbrăcă în strai monahal. Ajuns protosinghel, el avea să fie penultimul conducător al obştei mânăstireşti de la Piteşteanu. Ca monah, stareţul purta numele de Valerian. Mai bine de el că, prin anul 1956, i.a fost hărăzită veşnica odihnă. Prin împrejurimi începuse colectivizarea forţată. "
Zvonerii" şuşoteau că monahii se cam opun, prin predici, acestei "
victorii a socialisemului la sate".
Şi astfel, odată cu încheierea colectivizării în raionul Urziceni, de care aparţinea şi Piteşteanu, în 1959, s-a hotărât şi desfiinţarea mânăstirii ctitorite de marii boieri Piteşteni. Sub presiunea autorităţilor de atunci, fiind chiar şi maltrataţi, călugării şi-au strâns bruma de avut şi au plecat în lume. Unii s-au aşezat la alte mânăstiri, care încă mai funcţionau. Despre alţii nu se mai ştie nimic.
Ceea ce e mai straniu este că mânăstirea nu a fost de tot părăsită, ci şi pângărită. În chiliile sfântului lăcaş s-a instalat ferma avicolă a Gospodăriei Colective din comuna Balaciu! Apoi au fost mutate de acolo şi colectivistele păsări, de teama inundaţiilor şi a cutremurelor ce au desăvârşit una din multele fărădelegi ale totalitarismului. Mânăstirea a ajuns o ruină... Au rămas s-o păzească doar o babă şi trei câini. Locuitorii satelor din împrejurimi şopteau că baba e vrăjitoare, iar câinii, spiriduşi, slugile ei! Cei ce treceau după amurg pe lângă ruine povesteau că din gropniţă şi din fântănă se auzeau hohote de plâns. Cu câţiva ani înainte de 1989, baba şi-a luat câinii şi a plecat. În scurt timp, mânăstirea a fost jefuită de tot ce mai avea în ea, rămânând în bătaia vânturilor, ploilor şi zăpezilor. În turle se aciuaseră bufniţe, pe grinzi - lilieci. Fântâna a secat. Din când în când, micul clopot, ce rezistase atârnat de o grindă, suna a pustiu şi a jale, bătut de vânt, în vreme ce plânsetele începuseră să se audă ziua. Localnicii spuneau că plânge Însăşi Maica Preacurată, a cărei Adormire era hramul bisericii.
Întrucât satul meu natal, Sărăţeni, este foarte aproape de mânăstire, treceam de multe ori pe acolo, şi, văzând-o, mi se frângea inima. Am scris de două ori în revista "
Flacăra", condusă atunci de Adrian Păunescu, atrăgând atenţia situaţiei deplorabile a acestui monument istoric. Semnalele mele nu au dus la niciun rezultat!
L-am cunoscut, tot înainte de 1989, pe un mare duhovnic, părintele ieromonah Adrian Făgeţeanu, fost deţinut politic, ce locuia foarte,aproape de familia noastră, pe Calea Moşilor. Slujea la Mânăstirea Antim. În seara de Bobotează, anul 1990, fiind şi eu de faţă, părintele Adrian şi mătuşa mea, Anica Lazăr, care astăzi slujeşte la Mânăstirea Pasărea, cu numele de maica Anastasia, au hotărât reînfiinţarea mânăstirii de la Piteşteanu. Am format
Asociaţia Prietenii Mânăstirii Piteşteanu, unde m-am implicat pe cât era de mult posibil, fiind secretar şi ducând o susţinută campanie de presă, cea mai reuşită din cariera mea de jurnalist, chiar înainte de a îmbrăţişa această profesie! Președinte al Asociației a fost ales dr. Marius Moldoveanu, din Sărățeni. De foarte mult ajutor, în această faptă curată, ne-a fost părintele Damian, de la Schitul Sitaru, care fusese ultimul stareţ al Mânăstirii Piteşteanu.
Foto: Florin Eșanu
La restaurarea bisericii, săpându-se pentru amenajarea unei gropi de var, s-a descoperit un cimitir străvechi, al cărui straniu mormânt central cuprindea şase schelete pe o parte şi încă şase pe cealaltă parte. Morţii aveau în mâna dreaptă mari cochilii de melci de mare, cărora, în grai local, li se spune ghiocuri. Din păcate, România fiind atunci în haos, cum e şi azi, specialiştii au lipsit de la lucrări, iar osemintele au fost îngropate la loc, de-a valma. Desigur, acei morţi fuseseră jertfiţi ca mesageri cereşti, câte şase, cum se vede şi pe o scenă de pe Columna lui Traian, unde, pe zidurile unei cetăţi dacice, apar şase cranii înfipte în suliţe. De altfel, locul actualei mânăstiri este înscris pe harta meteoritică descoperită la templul de la Corbii de Piatră, judeţul Argeş. Aşadar, înainte de a fi biserică ortodoxă, lăcaşul de lângă râul Ialomiţa a fost templu zalmoxian. Nu e de mirare, dată fiind situarea sa între cetăţile getice Helis şi Netindava, unde cândva S-au născut Gemenii Divini.
Întrucât satul Piteşteanu a fost încorporat în satul Balaciu, mânăstirea poartă acum, oficial, numele ultimului. Albul strălucitor al zidurilor sale a făcut însă ca, de câţiva ani încoace, localnicii, pelerinii și turiștii să o numească poetic Mânăstirea de Argint.
Adrian Bucurescu
