Celula din Decembrie
Scârțâie carnea sau tăcerea-și frânge
în vinete cătușe putregaiul?
Pereții cu bureți mi-adorm în sânge,
se culcă-n oase, verde, mucegaiul.
Gerul, pe spate, cârtiță de gheață.
Mocirla suge coapsele de vii.
Ca o șindrilă cazi din umeri, viață,
în veghea răstignită în frânghii.
Bocancii strajei bat în mine cuie,
îmi umblă-n sânge pașii lor de fier.
Merg, peste coaste, țintele și-mi suie
pe umerii albaștri ca un cer.
Sunt străveziu cum irișii de ceară,
brumat precum oglinzile când tac.
Prin geamul cărnii Luna se coboară
și bate-n mine ca-ntr-un fund de lac.
Și vine vis. Mă scrie cu lumină
și-ncarcă de zăpadă trup bolnav...
Beteală ești, cătușe de rugină,
și tu, frânghie, borangic suav.
Mâini, înfloriți de vise și tăcere,
suiți voi, glezne, în stelare bărci,
dă-mi, rana mea, urciorul tău de miere,
în carcera spoită cu libărci.
