În Ardeal și în Muntenia dorm
Străbunii mei în zale de lut,
Mulți nici cruci nu mai au
Să le mai ție de urât.
Români destoinici și anonimi,
Eu vă iubesc peste măsură,
Iar Zeii, în marea Lor milă,
Toate nădejdile voastre-mi dădură.
Ca și voi, vreau să fiu vrednic și dârz,
Eu simt că har de Sus mi s-a dat,
Și, ca un pom într-un an mănos,
De roade sunt prea încărcat.
Nu mai e mult, și din norii țării
Vor țâșni fulgere necruțătoare,
Trăsnindu-i pe fiii întunericului
De la Tisa și până la Mare.
Mai apoi, în armură vrăjită,
Din câmpuri în munți, în fiece loc,
Eu Legile Daciei Sacre
Le voi rescrie cu slove de foc.
Iar voi, dintru al căror sânge
Forță suprafirească îmi va fi dată,
Cu trupuri din lut, cu viață din cer,
Veți trăi în mine încă o dată.
Adrian Bucurescu
