Mitologie românească
În mitofolclorul nostru, porumbelul, zis și hulub sau golumb, este una dintre cele mai apreciate păsări, atribuindu-se chiar însușiri divine. Astfel, el este chiar simbolul misteriosului Duh Sfânt, cu cel mai înalt grad în Împărăția Cerului. Cu acest titlu, este invocat și pentru aducerea ursitului, fiind un mesager al dragostei, atât cerești cât și pământești:
Duh Sfânt și Curat,
Du-te-n lume,
Peste lume,
La ursitul meu anume!
Pe gura cămășii bagă-te,
La inimă așază-te
Și-i du dor din dorul mieu,
Du-i dragoste din dragostea mea
Și laudă din lauda mea,
De mândră și de frumoasă,
De găzdoaie bună-n casă!
Nu-i da a fi,
Nu-i da a trăi,
Până la mine n-a veni!
Cu mine să grăiască,
Cu mine să se sfătuiască,
Cu mine-n lume să trăiască!
La rândul ei, iubita are glas de porumbiță:
Leliță Săftiță,
Glas de porumbiță,
Deschide ușița,
Să-ți sărut gurița,
Că e mult de-aseară,
De când stau pe-afară!
Perechea de porumbei este luată ca exemplu al frumuseții și al dragostei dintre oameni:
Ai, mândro, să ne iubim,
C-amândoi ne potrivim
Și la ochi și la sprâncene,
Ca doi porumbei la pene!
Porumbița albă este un ideal al frumuseții fizice:
Leliță,
Săltiță,
Albă porumbiță,
Mărie, fetiță,
Deschide ușița,
Ca să-ți fur gurița,
Să-ți sărut cosița!
În unele ținuturi, Luni, la revărsatul zorilor, după ce în noaptea nunții mirii au adormit împreună, arzându-le la cap lumânări și având la căpătâi și jugul boilor, ce simbolizează nădejdea că în viață și la muncă se vor potrivi ca boii la jug, lăutarii cântă:
Zorilor,
Zorilor,
Ce grăbiți,
Ce revărsați?
Mai stați,
Nu vă revărsați,
Că sunt doi iubiți culcați!
Zorilor,
Surorilor,
Nu grăbirăți la vărsat,
Că dorm doi golumbi în pat,
Un golumb și-o golumbiță
Și se sărută-n guriță,
Ea pe el și el pe ea,
C-așa este dragostea!
În basme și în colinde, porumbelul poartă de obicei vești bune. El nu este doar simbolul Duhului Sfânt, ci și al sufletului. Întru aceasta, o pasăre de lemn, numită și Pasărea-Suflet, Pasărea Sufletului, Porumb sau Porumbel, se așază la căpătâiul morților, îndeosebi la cei ”nelumiți”.
În unele practici magice, se mănâncă un porumbel, pentru alungarea urâtului sau pentru stârnirea dragostei celui iubit.
În unele colinde, stolul de porumbei veghează gospodarul adormit, apoi îl deșteaptă din somn:
Soare-n cer,
Soare-n pământ,
Soare-n curte-a răsărit,
Că mi-e domnul adormit,
Cu gutui,
La căpătâi,
Cu sânețe puse-n cui.
La piciorul patului,
Mi-e un stol de porumbei,
Jumătate, vineței,
Jumătate, gălbinei.
Și-mi săltară
Și-mi zburară,
Într-un nor se-amestecară,
În fundul Mării se lăsară,
Ca s-adune pietricele,
Pietricele-n degețele
Și apșoară-n gurișoară.
Și săltară,
De zburară,
Pe domnul îl deșteptară.
Adrian Bucurescu
