Ostenit la minte și la trup,
Eu cu lumea asta o să o cam rup.
”Ei și ce?”, mă-ntreabă unii proști,
”Nici să te cunoaștem, nici să ne cunoști!”
Și-n vremea aceasta picură din stele
Roua salvatoare pe bubele mele,
Și bubele mele muguri sunt acum
Și-apoi, ca o tufă, mă arăt la drum.
Frunze ruginii pe alei sclipesc,
În seninul toamnei cătilin foșnesc.
”Prea târziu”, șoptește vântul, ”prea târziu,
E mai bine toamna să fii argintiu.
Pe la noapte bruma te va brumări,
Florile-otrăvite ți le-a răcori.
Prea târziu - șoptește vântul - prea târziu.
Mai zăltat ca tine altul eu nu știu.”
Adrian Bucurescu
