Decebal, în perfecțiune regală
Decebalus sau Diurpaneus, cum îl numește Orosius, împreuna o mare înțelepciune cu foarte mult simț de prevedere, cu moderație, curaj, hotărâre rapidă, viclenie și pricepere militară, într-o astfel de perfecțiune, încât Duras, predecesorul său, i-a predat tronul și domnia dacă, în credința și convingerea că este mai demn de ele. El și-a cucerit apoi fortificațiile de graniță romane și a învins două armate romane, una a lui Oppius Sabinus și cealaltă a lui C. Fuscus. În schimbul păcii a pretins împăratului să-i plătească tribut; curând după aceea însă a fost înfrânt de armata lui Iulianus și anume în așa măsură încât a trebuit acum el însuși să se umilească cerând pace. Mai curajos decât era în realitate, Domitianus a pornit spre Ister. Dar în loc să-l atace pe Decebalus însuși, s-a îndreptat spre Cvazi și Marcomani, două națiuni germane aliate pe care voia să le pedepsească pentru că nu-i ascultaseră ordinele de a porni contra Dacilor. Campania aceasta a eșuat ți prin aceasta Decebalus a dobândit încă o dată supremația împotriva așteptărilor sale; căci înfrângerea suferită din partea lui Iulianus l-a costat atâția oameni utilizabili, încât nu ar mai fi avut curajul să iasă la câmp deschis. Iulianus ar fi putut cuceri și cel mai puternic oraș al său și comorile sale, dacă nu ar fi fost înșelat prin viclenie. În drumul său spre orașul pe care Decebalus nu l-ar fi putut apăra în niciun fel, acesta a pus să se taie toți copacii până la trunchiurile în care a înfipt sulițe făcându-i pe Romani să creadă că-i întâmpină o nouă armată a Dacilor și deci s-au retras. După câte se pare, Decebalus, după înfrângerea sa s-a retras în cele mai adânci păduri în care Romanii nu ar fi îndrăznit să pătrundă și și-a atras de partea sa popoarele învecinate. Căci, conform unei inscripții așezată în cinstea unui anume L. Plautius, avea la sine popoare roxolane, bastarne și alte necunoscute, încât înaintea ultimei sale înfrângeri și după aceasta s-au găsit multe de același fel în țara sa. Împăratul însă a fost prea fricos ca să i se apropie și i-a oferit nu numai pace, ci a și răscumpărat-o prin daruri mari, prin tribut anual și mulți meșteșugari și artiști pe care i-a trimis.
Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 60 - 63.
