Mitologie românească
Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.
Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor” se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă. Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.
În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.
Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.
Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.
Această mică plantă ierboasă crește prin livezi, pe coline expuse Soarelui și pe marginea semănăturilor. Despre ea se spune că aduce somn celui care o rupe și o pune sub cap.
Ploaia de vară a trecut repede, dar flăcăul a dormit vreme de o săptămână. Estimp, duhurile rele au izbutit să scape, năvălind prin pădurile întunecoase, prin prăpăstii, prin smârcuri, prin locuri pustii, prin cimitire, prin case părăsite, prin scorburi, prin toate ascunzișurile pământului. Ultima vrăjitoare, cea mai rea, care a părăsit temnița, i-a descântat astfel celui adormit:
Tu, străjer
Cu coif de fier,
Cu zale de argint,
Cu pinteni de oțel,
Cu arc aurit,
Cu săgeți de venin,
Cu sabie de foc,
Să n-ai noroc
Până nu ne-oi aduce
Iarăși în ăst loc -
În temnița grea,
În mlaștina rea!
Mireasa să nu-ți găsești
Nici pe pământ,
Nici sus în vânt,
Nici în vâlcele,
Nici în stele,
Nici între Iele!
Numai când o da Dumnezeu
Pace pe pământ,
Pace sus în vânt,
Să te faci iar om sfânt!
Vrăjitoarea l-a prefăcut pe tânărul străjer în Copac Dalb. Acest copac trebuie să fie Plopul, căruia Tracii îi spuneau PHI LIPPOS ”Care (se) bate; Cel Sălbatic; Care se zbate; Care foșnește; Cel Răcoros; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Minunat; Cel Fermecat”; cf. rom. a fi; a (se) lovi; leapșa; lipa-lipa; lup; Labiș (n.); vulpe; a fâlfâi; a plivi; plav (despre boi) ”care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie”; Filipii - n. mai multor sărbători populare; Vâlvă ”duh; zână; știmă; vâlvătaie”; Filip, Filipaș, Filipoiu (n.).
Plop este numele dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-labeolate, argintii pe partea inferioară. Plopul cel Alb sau Argintiu este o specie rezistentă la ger și secetă, care crește în zona de câmpie și dealuri joase, în special în luncile râurilor și Lunca Dunării. Așadar, Copacul Dalb se întâlnește și în Lunca Ialomiței, de unde am cules legenda. Plopul foșnește tot timpul, după cum remarcă și un cântec popular:
Care frunză bate,
Vântul când nu bate?
Frunza plopului
Și cu-a dorului.
Astă frunză bate,
Vântul când nu bate.
Logodnica voinicului prefăcut în Copacul Dalb era fată de împărat. Și atât l-a plâns și l-a așteptat pe iubitul ei încât, de jale, i-au albit cosițele, iar zânele, înduioșate, au trecut-o în rândul lor, dăruindu-i și aripi. Și, fiindcă fata apucase să se îmbrace în mireasă, aceleași veșminte le poartă mereu. Ea este Crăiasa Zăpezilor sau Zâna Iernii, și locuiește în văzduh, deasupra norilor, într-un palat cu totul și cu totul de cleștar. Având părul alb, uneori i se spune și... Baba Iarna. La ea vin fetele și flăcăii morți înainte de căsătorie. Acolo, le cresc și lor aripi. În curtea palatului se află o uriașă Biserică de Gheață, unde se fac slujbe și se înalță rugăciuni către Dumnezeu, ca să aducă pacea veșnică pe pământ. Toți tinerii găzduiți în Palatul Crăiesei Zăpezilor încep din noaptea Sfântului Andrei un bal care ține până primăvara. Când ei dănțuiesc, din aripi le cad fulgi care se aștern pe pământ sub formă de zăpadă. Numai Crăiasa Albă plutește din când în când spre pământ, căutându-și mirele printre Copacii Dalbi... Însă răul are încă mare putere asupra lumii, așa că voinicul încă nu a fost mântuit de blestem.
În legendă, Zâna Iernii este descrisă ca într-un descântec:
Are ochi de ceață
Și gene de gheață.
De atâta pătimit
Pletele i s-au albit,
Inima i s-a-mpietrit.
Iar din lacrimile ei
Se face polei
Și toți pomii, ca să-i placă,
În chiciură se îmbracă.
Apele se fac oglindă,
Chipul ca să-i prindă.
Din aripi să-i cadă
Fulgi mari de zăpadă,
Pământul să se odihnească,
Grânele să crească,
Lumea să se primenească!
Adrian Bucurescu
