O, Voievozi pribegi prin stele, Stăpâni pe ziuă și pe noapte,
Născuți la țărmul Apei Line, hrăniți cu al Lupoaicei lapte,
Crescuți și apărați în crângul de ulmi vrăjiți în sfântă rouă,
Viteji pe care-n veci ai Voștri inițiați în Legea Nouă
Vă pomenesc în grai și-n slove ca nestematele de-aprinse
Și Vă invocă și la jele ca și la clipele destinse,
Voi, Prunci ai Cerului Albastru, care veghează tot Pământul,
Copii ai Vergurei Maria, spre Voi sfios îmi dărui cântul!
Eu voi cerca a mă-nțelege cu sufletele rătăcite
Și îmi întind arătătorul, grăind spre cei duși în ispite:
Da, cred că judecata mea stă doar în Puterea cea din stele.
În mâna Zeilor e totul; și adevărul Căii mele.
De taină, linu-i-lin și lerui, mi-e inima străluminată.
Pășesc pe-un drum de stâncă tare și niciodată clătinată.
Am contemplat cu ochii limpezi și lamura cea nesfârșită,
Ascunsă multora din oameni, precum e doina nerostită.
Dar cât să mai respir eu oare alăturea cu ticăloșii,
Cât mă vor ofensa cu vorbe meșteșugite mincinoșii?
Știu că-n impas când mă va duce trupeasca, oarba-mi rătăcire,
Dreptatea, Voi, Divinii Gemeni, mi-o Veți reda plini de iubire,
Și când mă prinde crunta spaimă, îmi smulgeți sufletul din groapă,
Și mila Voastră cea divină de mlaștină mereu mă scapă.
Dreptatea Voastră mă salvează de prihănirea omenească.
O, lerui-ler, slăvită fie a Voastră miloste cerească!
Aș vrea să mă re'ntorc de-a pururi în Oastea cea Strălucitoare,
Dar cine-ar merita vreodată ca slava Voastră s-o măsoare?
Cel odrăslit de o femeie cum să se-ncumete-n privire
Cu ochii Voștri mari și limpezi și plini de Îndumnezeire?
Cel zămislit doar din țărână, mânat mereu spre dor și moarte,
Ce pricină să-l mai îmbie, ce fel de țel în el să poarte?
Ce-i fiul omului în lume, ca să străbată sfinte vrejuri,
El, care-i plămădit spre-ospățul bogat al viermilor de leșuri?
Oare, când sufletu-mi la ceruri prea ostenit va fi să vie
Îi Veți întinde lui potirul cel plin cu mir și apă vie?
Adrian Bucurescu
