duminică, 31 decembrie 2017



                                                                         2018




     Așa cum era TATIANOY, adică Datina, la Geto-Daci, așa le urez și eu dragilor mei cititori TATI ANOY, adică LA MULȚI ANI!

                                                                                              Adrian Bucurescu



sâmbătă, 30 decembrie 2017

Viața secretă a unui Solomonar






     În ”Amintiri din copilărie”, Ion Creangă îi pomenește pe tămăduitorii din Humulești, care, după o învățătură străveche, transmisă din leat în leat, îl vindecă de holeră, boală care de obicei nu iartă. La rândul ei, bunica lui îi tămăduiește pe copii, după o altă arhaică rețetă.


                                                              Amintiri din copilărie

     Însăși Smaranda, mama năzdrăvanului Nică, era inițiată în Șolomanță, adică în Școala Solomonarilor:
     Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi Soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: ”Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la Soare, doar s-o îndrepta vremea” și vremea se îndrepta după râsul meu... Știa, vezi bine, Soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea ușei, închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare, bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: ”Na, na!”, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisea cu cleștele, să se mai potolească dușmanul, și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: ”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se dioache copilașul!” și-mi făcea apoi câte un benchi în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul... și altele multe încă mai făcea. Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății,m pe cât mi-aduc aminte.
     Alungarea norilor de deasupra satului, abaterea grindinei în alte părți și închegarea apei sunt cele mai pomenite minunății ale Solomonarilor, în popor.


                                                 Solomonar, călare pe balaur, printre nori

     Mai e de remarcat, în ”Amintiri din copilărie”, încă un personaj straniu, Moș Bodrângă, ce pare a fi și el un Solomonar mai mărunt, aflat în gazdă la Pavel Ciubotariul.
     Inițiat încă din adolescență, dacă nu chiar în copilărie, în taine ”păgâne”, scriitorul nu se poate abține să nu-i dea în vileag pe preoții și călugării creștini. Observațiile lui Creangă se potrivesc perfect părerii generale a folclorului românesc, unde preoții și călugării vrednici sunt rarisimi. Cititorii cunosc, desigur, atitudinea de mai târziu a scriitorului, care, ajuns el însuși diacon, și-a tăiat pletele, ducându-i-se vestea ”ca de popă tuns”, a tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii, a mers la teatru etc.
     Solomonarii de până la el nu fuseseră niciodată atât de imprudenți, dar dușmănia fățișă a lui Creangă la adresa instituțiilor creștine se explică și prin temperamentul lui. Nici marele scriitor rus Lev Tolstoi nu s-a împăcat cu clericii ortodocși, și a fost zugrăvit pe peretele unei biserici ruse înconjurat de flăcările Iadului. Dar despre Solomonarii străini vom tăini altădată...
     S-a spus și s-a scris, între alții și de G. Călinescu, că un țăran obișnuit nu știe nici pe departe atât de multe proverbe și zicale câte știa Ion Creangă. El a fost un învățător excepțional, precum și primul autor al unei gramatici românești inteligibile, dar e limpede că tezaurul spiritual cu care își uimea contemporanii, și cu care pe unii îi mai uimește și astăzi, îl primise de la Solomonari, cunoscători ai Cărții Sacre. La urma urmelor, aici este vorba de cel mai mare povestitor român al tuturor timpurilor, prieten la toartă cu Mihai Eminescu, poetul nostru național. E ciudat că au părăsit lumea aceasta în același an... Să i se fi aflat și lui Creangă adevăratul țel de către fiii beznei?


                                                 Doi mari inițiați în Tainele Zalmoxiene

     Cu privire la maeștrii lui, scriitorul este destul de explicit în ”Povestea lui Harap Alb”:
     (...) Dar nu se poate apropie nimene de cerb, căci este solomonit și niciun fel de armă nu-l poate prinde, însă e, pe care l-a zări, nu mai poate scăpa cu viață. (...) Și cică o mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără suflare în pădurea lui, numai din astă pricină, se vede că este solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i așa primejdios.


                                                                 Sigiliul cetății Baia

     Cum am mai scris, în unele volume publicate, cerbul cu capul tăiat apare pe sigiliul cetății Baia, reședință a voievozilor moldoveni. Pentru inițiații în tainele Daciei, Cerbul Sacru era simbolul împăratului atlant Ion-Orfeus, căruia preotesele Soarelui îi tăiaseră capul. De altminteri, chiar și în unele colinde de Crăciun, Sfântul Ion Botezătorul spune că a fost prefăcut în cerb...
     Una dintre cele mai explicite povestiri despre Solomonari și cunoașterea științei lor de către Ion Creangă este ”Moș Nichifor Coțcariul”. Iată doar câteva rânduri revelatoare:
     (...) Că oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc că eu unul știu solomoni și nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind șarpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.
     - Da' ce-s acele solomonii, moș Nichifor?
     - Ei, jupânică dragă, asta nu se poate spune. Eu babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit de cap să-i spun și tot nu i-am spus. (...)
     Este o iluzie că autorii așa-zisei ”literaturi populare” ar fi fost oameni simpli, din popor. Străjeri și păstrători ai Tainelor Zalmoxiene, Solomonarii au creat toate basmele și baladele importante, pline de învățături ascunse, și le-au dăruit poporului român, ceea ce nu exclude unele intervenții pe care le făcea câte un interpret, când i se părea că sună mai bine. ”Povestea lui Harap Alb”, nu avea nicio altă variantă în folclor, dar acum a intrat deja în ”folclor”.
     Acum, după ce am sărbătorit Centenarul Reîntregirii Daciei, e bine de știut că Solomonarii, unul dintre ei fiind însuși Mihai Viteazul, s-au luptat și pentru Marea Unire, pe tot timpul existenței Ordinului lor. Nu degeaba, Marelui lor Maestru i se mai spunea și Uniilă. Un alt titlu al său era Omul Alb, acesta însemnând și Curățenie și Iluminare.


                                                      Omul Alb, în straie ceremoniale

     Pentru unele opinii politice, inclusiv pentru povestirea ”Moș Ion Roată și Unirea”, s-a afirmat despre Ion Creangă, unul dintre cei mai importanți Solomonari, că ar fi fost ”antiunionist”. Nici că se poate o afirmație mai neghioabă! Scriitorul ar fi vrut, ca și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca Unirea să aducă și dreptate socială. Cum se știe, n-a fost să fie.
     Cu privire la apartenența genialului povestitor la Ordinul Solomonarilor, care funcționa în cel mai mare secret, acum câțiva ani, Muzeul Literaturii Române din Iași a publicat un document excepțional, care dovedește toate acestea, inclusiv marea dragoste a marelui povestitor pentru poporul român. Acest text-jurământ este semnat de nume importante ale culturii noastre, printre care nu doar Ion Creangă, ci și N. Culianu, N. Gane, A. Lambrior, A. C. Șendrea, I. A. Darzeu, C. Corjescu, D. A. Anghel și alții. Atenție: pentru zalmoxieni, Crucea îi reprezintă pe Cei Patru Zei al Universului! Iată  legământul de la Iași:
     Jur pe onoare și conștiință. Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu
     Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc.
     Să respect și să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte, și să păzesc secret absolut.
     Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce.


                                                               Rugăciunea unui Dac

     Se spune că Mihai Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie pe bunul lui prieten. E posibil, dar cu siguranță și humuleșteanul l-a învățat multe pe poet. Mihai Eminescu era și se considera Dac, și, la vârsta de 25 de ani, a compus poemul ”Antropomorfism”, necruțătoare luare în râs a propagandei creștine. Așadar, încercările unor habotnici de a-l trece pe poetul național, cel care a scris ”Strigoii”, ”Eu nu cred nici în Iehova” și, mai ales, ”Rugăciunea unui Dac”, în rândul sfinților ortodocși e mai mult decât o aberație. Eminescu era Zalmoxian, inițiat de Șolomanță.
     Astfel, suspiciunile revin, fluturând zăbranice în negura vremurilor. Cum de au murit Mihai Eminescu, Veronica Micle și Ion Creangă în același fatidic an? Răspunsurile la aceste tragice întâmplări se află cu (în) siguranță în arhivele secrete ale serviciilor secrete austro-ungare și rusești, ai căror agenți mișunau în tot veacul al XIX-lea prin București și Iași. Din nefericire, mai mișună și astăzi...

                                                                                                             Adrian Bucurescu
 
     

vineri, 29 decembrie 2017

Cândva, în Undrea





Un regiment de ciori se-mprăștie pe cer.
A viscolit peste toată țara cumplit.
Dar în zori, cu horbote de chiciură
grădini și livezi s-au împodobit.

Pe moșul cu pletele dalbe
haini dregători l-au surghiunit
și-au adus în loc un moșneag
tocmai din Moscovia năimit.

Moș Moroz moșmondește acum
și se dă încuscrit cu neamul Gerilă.
Slavă Cerului, voievodul Crăciun
nu cerșește nimănui milă,

ci adună o oaste în Munții Carpați,
cu îngeri și zâne, cu duhuri curate,
și-n sania trasă de cerbi stretini,
în Undrea, luna lui, va străbate

ca în tinerețe toată România,
paloș de lumină rotind,
și, nestăpânindu-și mânia,
duhurile rele trosnind,

ca un împărat domnind în colind,
din nou ogoind al pruncilor jind.

                                               1978
                                               
                                                    Adrian Bucurescu



                                                     

joi, 28 decembrie 2017

Mărturii despre Geto-Daci





     (...) Dacii au aceeași limbă ca și Geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de Eleni, deoarece se mută des de o parte și de alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu Tracii și cu Misii...

                        Strabo, Geografia

     (...) Niebuhr se miră de ușurința cu care Pelasgii din Pannonia au deprins în mod familiar folosirea limbii latine. Sub August, la foarte puțină vreme după ce populația acestei regiuni fusese supusă de Roma, latina era deja răspândită printre ei, ”in omnibus Pannoniis non disciplinae tantummodo sed quoquae linguae, notitia Romanae”. În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia superioară, pe care Eschil o numește Pelasghia, în cantoanele Epirului și Tessaliei, ocupate de Pelasgi, dialectul vlah n-a fost împrumutat de la stăpânii lumii.

                        Colson, Felix, Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques, Paris, E. Dentu, 1862, p. 20 - 21.

miercuri, 27 decembrie 2017

Brezaia





Venea clămpănind ca o barză de spaimă,
cu coarne de cerb clătinând zurgălăi,
cu blană bălțată, cu opinci potcovite,
în alai și chiuituri de flăcăi.

Toată lumea ieșea la gard și pe uliță,
chiar și când crivățul smucea nămeții.
Câinii lătrau ca la urs, și peste toate
pocneam din bici și noi, băieții.

Blagoslovit cu fiorii colindelor,
tot satul mirosea a cozonac,
iar Moș Crăciun punea caii la sanie
și înghesuia daruri în sac.

Ierni ca acelea n-am mai văzut,
fiorii colindelor nu-mi mai dau niciun semn,
doar în perete nemilos clămpăne ceasul
ca o brezaie cu pliscul de lemn.


                                              Adrian Bucurescu



marți, 26 decembrie 2017

Cine era Sfântul Ștefan la Geți





     În ruinele cetății getice de la Romula, astăzi Reșca-Dobrosloveni, județul Olt, a fost găsit un vas de pisat, cu ștampila STEF ANOY. Sintagma getică are mai multe sensuri, dar în primul rând se tălmăcește chiar prin ”Vas de Pisat (Bătut; Înțepat; Tăiat; Zdrobit; Mărunțit)”; cf. rom. știp ”băț”; ștep ”ghimpe”; ștap ”cotor de plantă, rămas în pământ după cosit sau secerat”; ștab ”rindea”; ștob ”unealtă de dulgherie”; alban. shtyp ”a presa; a strivi; a comprima; a pisa; a tipări; a imprima; a turti; a zdrobi; a reprima; a oprima; ene ”vas; recipient”.


                                                                Cronologia cu Nisip

     STEF ANOY înseamnă și ”Vas cu Pietriș (Nisip)”; cf. rom. stufă ”piatră care conține aur nativ”; alban. ene. Dar acest vas este Clepsidra, cea care măsoară Timpul! De altminteri, S-TEF ANOY se mai traduce și prin ”Care delimitează Anii (Timpul)”; cf. rom. se; tiv; a știpui ”a tigheli; a tivi”; an. Încă o tălmăcire: S-TE FA NOY ”Sfântul (Strălucitorul) cu Două Chipuri”; cf. rom. ; doi; două; alban. dy ”doi; două”; rom. a fi, fireboi ”chip; înfățișare”; nou; naos; nea; grec. naos ”templu”. Cu acest sens, e limpede că STEFANOY era un supranume al lui IANUS, divinitate comună a Geților și Romanilor. În graiul getic, I AN US se traduce și prin ”Cel care deschide Anul”; cf. rom. an; ușă. De aceea, atât Geții cât și Romanii îi dedicaseră acestui sfânt luna Ianuarie.


                                                                    Divinul Ianus

     În mitologia romană, Ianus deschide dimineața porțile cerului și le închide seara. Cu o față el privește Răsăritul și cu cealaltă Apusul, cu una Trecutul, cu una Viitorul. Sfântul cu două chipuri apare și pe o monedă dacică, cu inscripția S-AR I M'S VASILEOS ”Domnul care Anii îi delimitează (împarte; onorează; cinstește; stăpânește); Conducătorul în Anii Lui cei mai Strălucțiți; Împăratul în Anii (Vremea)  Lui de Vârf (Glorie)”; cf. rom. se; oară ”oră; ceas; dată”; germ. Jahr, engl. year ”an”; rom. masă; imaș; măsea; lat. missa ”slujbă religioasă; liturghie”; rom. Sărmaș (loc.); Ceremuș (râu); vâslă; Vasile; grec. vasileos ”împărat; rege”. Chipul cu două fețe de pe monedă este al Stăpânului Vremii, dar îl simbolizează și pe cel mai mare rege al Tracilor, BU ERE BISTAS ”Cel de Deasupra Vremurilor”; cf. rom. pe; oară; latin. aera ”epocă; vreme; număr; cifră”; rom. peste; engl. best ”cel mai bun”.


                                        Pe moneda dacică din stânga: Domnul cu Două Fețe

     STEF ANOY era ”Mai-Marele Anilor (Timpului)”; cf. rom. stivă; ștab: an. S-TEFANOY era ”Cel Sfânt; Cel Superior; Cel Înalt; Cel Măreț”; cf. rom. se; tavan; divan ”sfat domnesc”; stăpân; a (se) stăpâni; stepenă ”rang; treaptă”; latin. divinus ”divin”. Geții îl sărbătoreau pe acest mare sfânt spre sfârșitul anului, căci numele lui se mai tălmăcește și prin S-TEF ANOY ”La Sfârșitul (Marginea) Anului”; cf. rom. ; tiv; an. Și în prezent Sfântul Ștefan este serbat de toți creștinii la 26 Decembrie, când anul e pe sfârșite.
     La Tracii din Phrygia, Zeul Timpului se numea ACH'RI-SIAS ”Mai-Marele (Deasupra) Anilor (Timpului)”; cf. germ. Jahr ”an”; lat. hora ”oră; ceas; moment; anotimp; timp”; rom. suiș.
     Geții de pe țărmul de Apus al Mării Negre îl numeau pe Zeul Timpului K'ROUNOI ”Vârful; Întărirea; Întremarea; Forța; Mulțimea; Durata; Timpul”; cf. rom. corn; horn; carne; hrană; grâne; gorun; grenie ”belșug; mulțime; înghesuială”. Aproape identic cu cel getic, numele zeului care personifica Timpul la vechii Greci era CHRONOS.


                                                                   Divinul Chronos

     Pe moneda care-l reprezintă pe Buerebistas, amândouă capetele sunt încoronate, de unde și legătura cu K'ROUNOI; cf. rom. coroană; a (se) încorona. În limba greacă, STEPHANOS înseamnă ”coroană; ghirlandă; cunună (cu care erau onorați învingătorii)”. De aici, se vede încă o oară că împăratului Tracilor i se mai spunea și STEFANOY.
     În ”Noul Testament”, inspirat în mare parte de ”Noul Testament” al Geților, Sfântul Ștefan este arhidiacon și apare ca primul martir al creștinătății, ucis cu pietre la porunca autorităților iudaice pentru marea lui credință. Se pare însă că așa a fost ucis Buerebuistas, căci S-TEFA NOY mai înseamnă și ”De Pietre Lovit; Care suferă; În Chinuri; Cel Rănit”; cf. rom. se; TABA ”piatră; stâncă”, în dialectul traco-lydian; rom. tabie ”fort; întăritură”; stufă ”piatră care conține aur nativ”; nuia; na! - exclamație care însoțește gestul unei lovituri; na și iar na! - ”bătaie”; țâfnă; țapină.
                                 

                                                            Martiriul Sfântului Ștefan

     Iată deci cum a ajuns cel mai mare peste regii din Tracia Sfântul Ștefan!
     În amintirea lui, la 27 Undrea, în România se fac pomeni pentru sufletele celor care au murit în împrejurări dramatice. În unele sate din Muntenia, se coc Pâinicile lui Ștefan, din aluat asemănător cu cel de cozonac, unse cu miere, și se împart copiilor săraci, după ce au fost sfințite la biserică. Se spune că aceste pâinici ar ține locul pietrelor cu care a fost ucis sfântul.

     Le doresc tuturor celor care poartă nume inspirate din STEFANOY să aibă parte doar de tâlcurile bune și frumoase ale sintagmei getice, mai ales că STEF ANOY înseamnă și ”O Mulțime (Grămadă) de Ani”; cf. rom. stivă; stibiă ”steblă; mănunchi”; ani.  Lor li se potrivește perfect urarea  LA MULȚI ANI!

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

luni, 25 decembrie 2017

Radu Gyr


 



          Poem

Ler, Lerui, Ler, colindul luminos,
cu stele-logostele sub ferești...
Cine - a murit departe în povești
și - n raclă doarme - atâta de frumos?

Cândva, țâșnit din  trâmbă și din șarpe,
trup de efeb în aurul risipii:
lăute-n umeri și în glezne harpe,
Zelanda, Congo, China, Mississipi.

Oglinditor în ape ca Narcis,
pe degete dormeau canari și fluturi.
Iubiri iubite în cleștar și vis,
plecări, aprinderi, sunete și scuturi.

Pe urmă, stingeri mari de curcubee,
întoarceri zgribulite de erete,
și carnea grea departe de comete,
sub frigul nins al căilor lactee.

Ciutură spartă visul cu bureți,
și inima cu mâzgă și cu moarte.
Ler, Lerui, Ler, colindul cu tristeți.

Zelanda, Congo, China sunt departe.

duminică, 24 decembrie 2017

Colind din Maramureș




Sus, în Raiul Sfinților,
     Hoi, linu-i lin și rujmarin,
Pe deasupra munților,
     Hoi, linu-i lin și rujmarin,
Este-o dalbă mânăstire,
Cu scaun de odihnire.
Dar în scaun cine șăde?
Dar în scaun cine șăde?
Șăde, șăde Maica Sfântă,
Nici nu râde, nici nu cântă.
Zine Siul  și o-ntreabă:
- Ce suspchini, Măicuță Dragă?
- Dar eu cum n-oi suspchina,
Când văz cât de re-i lumea?
Și pe Puntea Raiului,
Ca siruțul părului,
Și-acela-i crăpat în patru,
Cele patru-n alte patru,
Cele opt în alte opt,
Cele opt în alte opr.
Nime-n lume n-o pot trece,
Nime-n lume n-o pot trece,
Numa' tri fete fecioare,
Ele-or trece în picioare,
Că le-o fo' credința mare,
Că le-o fo' credința mare.



sâmbătă, 23 decembrie 2017

Crăciunul în Dacia




          Un colind zalmoxian

     La 25 Decembrie, strămoșii noștri antici sărbătoreau GRA TIANA ”Nașterea Minunată”; cf. rom. grea ”însărcinată, gravidă”; latin. creo ”a da naștere; a procrea; a naște copii”; rom. taină ”minune; miracol; poveste minunată; ritual prin care creștinii ortodocși consideră că li se transmite harul divin”; doină; a doini; latin. diuinus ”divin; minunat; admirabil; inspirat de Zei; profetic”. Cu timpul, sintagma s-a contopit, iar GRATIANA a căpătat sensurile de ”Minune; Frumusețe; Sfințenie; Vrajă; Descântec; Profeție; Cântec; Compunere; Meșteșug; Creație; Zămislire; Rod; Naștere”; cf. rom. Crăciun; grădină; grijanie ”împărtășanie”; crăciuniță - denumirea mai multor plante care înfloresc în preajma Solstițiului de Iarnă; gordună ”contrabas”; gherdan ”colier; salbă; șirag de mărgele, de galbeni”; Crăciuna - o cetate medievală; Greuceanu - eroul unui basm popular, cules de Petre Ispirescu; latin. creatio, creationis ”naștere; procreare; alegere; numire”. GRATIANA este atestată în topografia Daciei ca denumire a unui castel.
     Aceeași sfântă sărbătoare se mai numea și CHER-SONES ”Fiii Cerului; Copiii Divini; Fiii Domnului; Copiii Minunați”; cf. rom. cer; har; chir ”domn; stăpân”; latin. caelum ”cer”; carus ”scump; drag; iubit”; heros ”erou; semizeu”; herus ”domn; stăpân; suveran”; rom. sin (arh.) ”fiu”; germ. Sohn, engl. son, slav. sîn ”fiu”. Și această sintagmă s-a contopit, ducând tot la rom. Crăciun, dar și la alban. Kershendella ”Crăciun”, la rus. (arh.) krasnîi ”frumos”, și, în depărtări, la sanscr. Krishna - un mare Avatar (Întrupat) divin, venerat în multe tradiții hinduse. În România există mai multe localități numite Crasna, dar, hotărâtoare pentru localizarea Nașterii Divine este denumirea satului de pe vechea vatră a cetății getice Helis, Crăsani, aflat în imediata apropiere a lacului sacru Saratokos, actualmente Sărățuica.


                                                                    Lacul Sărățuica

     Pe malul de Apus al lacului Saratokos a venit în preajma Solstițiului de Iarnă, tânăra MARIA, gonită de la templul unde fusese Vestală, fiindcă mărturisise că e însărcinată. Fecioara, care nu știa că de fapt este Zeiță, a fost adăpostită în casa unor Geți, SABADIOS ”Șarpele; Balaurul” și LUPO ”Lupoaica”. De la ei a fost creat mai târziu celebrul steag de luptă al Dacilor.


                                         Lupo și Sabadios, simbolizați în Drapelul Vitejilor

     În casa Geților, Maria I-a născut pe Gemenii Divini, Apollon și Artemis, Amândoi supranumiți mai târziu ZAL MOK SIS ”Prea Vrednicii Magi (Preoți)”. De la acest eveniment minunat, așezarea a mai fost denumită și NETIN-DAVA ”Cetatea Nașterii (Puilor; Copiilor)”; cf. rom. noatin; latin. natio, nationis ”naștere”; dac. dava ”cetate”. Netindava este situată de hărțile antice în stânga râului Ialomița, numit în vechime NAPARIS ”Minunatul; Sacrul”; cf. rom. anafură; nufăr; slav. nebo, hitit. napiș ”cer”. Actuala denumire a satului Nașterii Divine, Sărățeni, provine tot de la o sintagmă getică, S-ARET-INI ”Care arată la Fel; Care Arată ca Unul; Asemănare; Gemenii”; cf. rom. se; a arăta; una; unu; din nou ”repetare”; alban. nje ”unu; una; un; o”; njesoj ”identic; la fel”; njesh ”deopotrivă”.
     Oricât s-a căznit Biserica să distrugă imaginile cu Maica Sfântă și Gemenii Ei, tot s-au mai păstrat câteva și, cu siguranță, se vor mai descoperi.


                            Statuetă din Galia, înfățișând-o pe Zeița Maria cu Cei Doi Prunci

     Romanii, care se trăgeau de la Dunărea de Jos, adică din Geți, au moștenit Sacrul Eveniment, dar, pentru că limba veche nu avea genuri, Gemenii Dvini au fost considerați amândoi băieți, Romulus și Remus. Totodată, au imaginat-o pe LUPO  chiar ca Lupoaică, și încă o amintire a ei, ca mamă adoptivă a Pruncilor Cerești, sub denumirea de Acca Larentia sau Acca Laurentia. În hagiografia Geto-Dacilor, se povestește că, după Înălțarea Mariei la Cer, Gemenii Divini au fost adoptați de Sabadios și Lupo.  De altminteri, este limpede că ACCA era tot ”Lupoaica”, fiind tot un cuvânt dacic; cf. alban. ujke, pronunțat uică ,”lupoaică”.


                                                      Acca Larentia și Divinii Gemeni
   
     Un document revelator în privința Nașterii Minunate sunt versetele intitulate Carmina Saliaria, preluate de la Geto-Daci, pe care le recitau preoții romani, fără să mai știe ce înseamnă. Fiind în versuri, este exclus să fi fost creat de Romani, deoarece poeziile acestora nu aveau rimă. Fără îndoială, cântate, stihurile deveneau și ritmate. Iată cum sună colindul zalmoxian:
COZEULO
DOI ZE SO
OM NIA VERO.
AD PAT U LACO
EMIS SE I AN CUS.
DUO NUSCE-RUS
ES DUN U SIA NUS.
VE VET POM
MELIO SE UM
RECUM.
     Traducerea din limba dacă: Doi Pui au deschis ochii când neaua viscolea, pe malul Lacului Fermecat, la încheierea anului. Celor Doi în Cetatea Nașterii Le-a fost dat să fie adoptați. Va pomeni poporul mereu a Lor slăvită domnie.


                                              Puii Cerești, în tezaurul de la Pietroasele

         În graiul dacic, COZEULO însemna ”Mic; Pui; Pasăre”, de unde româna a moștenit gujălie ”pasăre” și gâzulie ”insectă; gânganie”. Așadar, Carmina Saliaria sugerează că Puii din mai multe tezaure geto-dacice, descoperite pe teritoriul României, Îi reprezintă pe Cei Doi Copii Divini, iar ”Cloșca” de la Pietroasele O simbolizează pe Maica Lor, Maria, care, pe fresca din pridvorul bisericii Mânăstirii Govora, poartă aripi.


                                                Puii Cerești, în tezaurul de la Apahida


                                                  Fresca de la Mânăstirea Govora

        De altminteri, Tracii O mai numeau pe Zeița Maria și LETO sau K-LEITHO ”Zburătoarea; Pasărea”; cf. rom. cloță ”cloșcă”; galiță ”pasăre de curte”; gâliță ”un fel de gâscă sălbatică”; slav. letati ”a zbura”.


                                   Maria, între Cei Doi Zalmoxis, ziși ”Cavalerii Danubieni”

     În celebrul text preluat de Platon de la Socrate, se spune: ”Zalmoxis, Zeul nostru, care este și Rege...”. Într-adevăr, grație văditei Lor divinități, Geții I-au ales pe Amândoi ca Regi. Cum se știe, Apollon era Zeul Soarelui, iar Artemis, Zeiță a Lunii. Ei bine, în unele legende românești se spune că Soarele și Luna sunt Fiii Maicii Preciste, adică ai Mariei!


                                        O scenă divină, zugrăvită de Leonardo da Vinci

     Inițiat în tainele Șolomanței, cum se numea Școala Solomonarilor, Leonardo da Vinci I-a înfățișat într-un tablou pe Cei Doi Zalmoxis goi, în pruncie, vegheați și de Maria și de Lupo. Ca să nu ajungă pe mâna Inchiziției, genialul maestru nu a înfățișat-O pe mica Artemis cu fața, spre a se asigura că Biserica nu va ști că e vorba de o fată. Până astăzi se mai crede că eroii acestei capodopere ar fi Iisus Christos și Ioan Botezătorul, în copilărie, alături de mamele lor! De altminteri, tot Leonardo a pictat-O și pe Artemis în dreapta lui Apollon, la ”Cina cea de Taină”...

                            Sărbători fericite și la mulți ani, dragii mei cititori!

                                                                                                                    Adrian Bucurescu



   
   
     

vineri, 22 decembrie 2017

Mărturii despre Traci





     Nu le lipseau însă vasele de lemn, de lut, chiar și de argint, pe care nu-l apreciau însă (...). La sfârșitul mesei se sculau cu toții și închinau pentru binele poporului, regelui și conducătorilor, bunilor lor prieteni, aminteau chiar și pe morți, crezând prin aceasta că le aduc liniștea.

                          Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen...., Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 19 - 20.

     (...) adoptând creștinismul, poporul a continuat să venereze vechile reprezentări păgâne, schimbând numai semnificația lor. Ceva asemănător s-a petrecut și cu cântărețul trac Orfeu, despre care există la Traci credința că el, prin cântecul său, fermeca și atrăgea fiarele sălbatice, precum și divinitățile care se numeau criofori, adică cei ce duc oile, și care erau înfățișați cu un miel sau cu un berbec pe umeri, ca Hermes, Apollo și alți câțiva; în timpurile de demult creștinii se foloseau de aceste chipuri pentru ”Păstorul cel Bun” (Hristos)/
     În afara cultului pentru zei-eroi menționat mai sus și al morților, cărora li se atribuiau calități de eroi, la Traci era răspândit și cultul iranian din Est al lui Mithra, zeul Soarelui, invincibil, care s-a născut la 25 Decembrie dintr-o stâncă și care era venerat în peșteri, unde adăpostea și cirezile (...).

                          Derjavin, N. S., Istoria Bulgariei, Moscova, Leningrad, Edit. Academiei de Științe a U. R. S. S., 1945, p. 58. 

joi, 21 decembrie 2017

Brăduțul




Brăduț cu beteală pe ramuri,
brăduț în confeti aprins,
colinde te cheamă la geamuri,
în semn că la munte a nins.

Și nimeni n-aude, nu vede
ce zvelt și ce gingaș te-au smuls,
din pintenul codrului verde.
Cu ceară pe ramuri te-au uns.

Veni-va curând și dezmățul,
un huiet lovește-n urechi.
Degeaba-n fereastră cu-nghețul
sfios bat colindele vechi.

Brăduț cristalin și-ncă verde,
departe de leatul alpin,
asemeni cu tine m-oi pierde,
arzând cu beteala din plin.


                           Adrian Bucurescu

miercuri, 20 decembrie 2017

Mărturii despre Geto-Daci


   



     Când se căsătoreau, bărbatul trebuia să aducă darul nupțial (zestrea). Nu se punea întrebarea cât e mireasa de bogată, iar rudeniile ei trebuiau să decidă dacă darul nupțial adus este suficient sau nu. Nici darurile miresei nu erau destinate, în general, ca podoabă pentru dânsa, ci mai degrabă ca să ajute la întemeierea unei noi gospodării. Un jug de boi, un cal îmblânzit, un scut, lance, spadă. Mireasa trebuia să aducă și ea ceva, chiar și pentru echipamentul de război. Trebuia să se obișnuiască cu ideea de a împărtăși atât în timp de pace, cât și de război soarta bărbatului. Lucrul acesta este redat în darurile nupțiale reproduse.

              Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1781, p. 20.

     Horațiu, care a celebrat în foarte frumoase versuri puritatea femeilor dace, virtuțile lor casnice, ne informează că se căsătoreau fără zestre; Nec dotata regit virum conjux. Ar putea fi o prezumție care să pledeze în favoarea celor afirmate.

               Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 49.

marți, 19 decembrie 2017

Din Scriptura Secretă a Atlanților


          Orfeus la Iad





Sfetnicii l-au lăsat,
Înapoi s-au întors,
Iar Orfeus a rămas singur în pustiu
Și se tânguia amarnic după ea.

Într-atâta rugă
Și în aprigu-i post
Împăratul mai uita de-i vrăjit sau treaz,
Nu știa de-n vis sau aievea zărea...

Într-o zi, rătăcind
Prin peștera neagră,
Pe cărarea Iadului el că s-a văzut
Și la porțile cețurilor s-a dus.

Și dacă a ajuns
La domnii umbrelor,
Lira și-a gătit de cântec și de greu amar
Și-n genunchi și-a spus durerea ce-l ardea:

- O, Zâni subpământeni,
La care toți venim,
Rogu-vă a mă lăsa să vă spun apăsat,
Fără de-a minți în tainic meșteșug!

N-am venit nici să văd
Întunecatul Tartar,
Nici să leg zmeii cu multe capete
Și cu șerpi în jurul gâtului cu solzi.

Dalba mea soție
E pricina rugii;
Eu pierdut-am vremea mea departe de ea
Și în dor sărmana trupul că și-a stins.

Eu vrut-am să îndur
Și chiar am încercat,
Dar iubirea m-a învins și m-a prăbușit;
Cine dintre muritori o a învins?

Rogu-vă pe aste
Tărâmuri de groază,
Pe acest de necuprins haos înnoptat,
Pe tăcerile acestui mare țărm,

Dezlegați sorțile
Repede sfârșite
Ale dragei mele de neuitat nicicând;
Vă implor să mi-o redați cât mai curând!

Toți vă suntem datori
Cu curate fapte
Și de zăbovim mult sau puțin pe lume,
Toți pornim spre-această ultimă casă.

Și de-i dați înapoi
Anii ei prea firești,
Ea se va supune-apoi alor voastre legi,
Iar de nu-i dați, nu mă-ntorn între cei vii.

Pe când el murmura
Aceste cuvinte,
Sufletele morților cu amar plângeau,
Ochii Iadului de lacrimi s-au umplut.

Domnii umbrei i-au zis:
- O, tu, crai de jale,
Chemi în cântec pe aceea ce mult a-ndurat.
Ia-napoi soția ce mult te-a dorit!

Dar pe Calea Albă
Să nu-ntorci privirea,
Căci pierdută lumii vii ea va fi mereu,
Și cu niciun chip n-o vei mai revedea!

S-a întors în lume
Împăratul pribeag,
Dar temându-se să nu o piardă pe ea,
Când s-ajungă la lumină, ochii-a-ntors.

Ea nici că a mai plâns,
Abia-și luă bun rămas
Și se-ntoarse-n mohorâtul, umed Infern
Și ducând în inimă iubirea ei.

Iar nemânglâiatul,
Soțul ei prea durut,
Lacrimi, grijă și durere el a adunat,
Tot plângând o soartă fără de noroc...


                     Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu


luni, 18 decembrie 2017

Istoria Atlanților






          Prințul Orfeus și Zâna Eurydike

     Printre alte denumiri ale cetății natale a prințului Orfeus, fiul împăraților Oeagrus și Calliope, autorii antici o pomenesc și pe aceea de D-ION, care se tălmăcește prin ”Cea Divină; Cea Minunată; Cea În-cântătoare; Cea Măreață; Care (se) învață”; cf. rom. de; Ion - titlul voievozilor români în Evul Mediu; Ian-Caloian (mit.); Iana Sânziana (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate; ocean”; rom. taină ”mister religios”; doină; a doini; zână. Însă D-ION este doar o variantă pentru TO-MIS, care se traduce aidoma cu prima, ”Cea Divină; Cea Minunată; Cea În-cântătoare; Care (se) învață; ”; cf. rom. de; moș; moașă; latin. missa ”mesă; liturghie”; Musa ”Muză; cântec; poezie; studiu”; alban. maze ”caimac”; mesoj ”a (se) învăța; a (se) instrui; a (se) deprinde; a (se) afla”; moshe ”vârstă”; rom. Tomșa - numele unui voievod moldovean.
     Municipiul Constanța, unde s-a aflat prima capitală administrativă și militară a Imperiului Atlant, este atestată în Antichitate și sub denumirea CONSTANTIANA, de la care de altminteri își trage și actualul nume. CON S(Ă)TA N(Ă)TIANA se traduce prin ”Unde s-a împlinit (întâmplat) Nașterea”; cf. rom. cum; saț; zodie; șotie; latin. natio, nationis ”naștere”. Totodată, conform altor documente antice, cetatea se mai numea și DINISCARTA, care, înțeleasă ca DI NISC ARTA, se tălmăcește prin ”Locul Nașterii Divinului”; cf. rom. zi; alban. dhe ”pământ”; rom. nasc; latin. ars, artis ”artă; pricepere; calități”; hortus ”grădină”.


                                                      Ruinele atlante ale cetății Tomis

     Cum s-a văzut în episoadele anterioare ale acestui documentar, la Tomis-Constanța s-a descoperit și un grup statuar care-i reprezintă pe Oeagrus, Calliope și Orfeus. Totodată, toate denumirile acestei prime capitale a Atlanților dovedesc, fără putință de tăgadă, că acolo s-a născut Orfeus, care s-a mai numit și ION ; Divinul; Magnificul”.
     Tot într-un episod anterior s-a văzut că împăratul Oeagrus este arhetipul mai multor eroi mitici, printre care Noe și Meșterul Manole. S-a mai văzut și că, înfricoșați de cutremurele și potopul care au năvălit peste reședințele lor, Atlanții s-au refugiat departe de mare, în preajma Munților Bucegi.
     Îngrozită de dezastrele naturale, împărăteasa Calliope și-a născut fiul cu o lună înainte de soroc, apoi, la scurtă vreme, a murit în noua capitală a Atlanților, aflată la TERGAISTE, Târgoviștea de astăzi. Într-o variantă a baladei ”Meșterul Manole”, nefericita mamă se numește Caplea, evidentă metateză din CALLIOPE și-și plânge pruncul. Îndurerat și el de soarta fiului său, meșterul îi răspunde acesteia astfel:
Copilașul tău,
Pruncușorul meu,
Vază-l Dumnezeu!
Tu cum l-ai lăsat
În par
Desfășat,
Zânele c-or trece,
La el s-or întrece
Și l-or apleca,
Țâță că i-or da.
Ninsoarea d-o ninge,
Pe el mi l-o unge;
Ploi când or ploua,
Pe el l-or scălda;
Vânt când o sufla,
Mi l-o legăna,
Dulce legănare,
Pân' s-o face mare.
     Zânele din baladă sunt celebrele MAINADES, preotesele Soarelui, a căror denumire trebuie înțeleasă ca MAINA-DES, literal ”De Mână”, tâlcul întreg fiind de ”Horă; Joc”; cf. rom. minge; Manda (n.), Erau în număr de șase, conduse fiind de obicei de o prințesă ce urma să devină soția împăratului. Dansau la ceremoniile închinate Soarelui, iar ordinul lor religios a fost moștenit și de Romani, ele fiind celebrele Vestale.


                                                              Hora de la Frumușica

     În bogata moștenire atlantă de pe actualul teritoriu al României, ele sunt bine reprezentate, cel mai cunoscut grup statuar fiind Hora de la Frumușica, unde cele șase dansatoare sunt prinse de mâini, ca la orice horă românească.
     Printre mai multe tâlcuri, OR FEUS le are și pe cele de ”Cel care cântă Minunat; Care vorbește Frumos”; cf. rom. a ura; a hori; latin. oro ”a vorbi”; rom. voie; voios; latin. pius ”pios; cinstit; virtuos; bun”; grec. bios ”viață”; latin. harpa ”harpă”.
     Fie că i-au ales-o preotesele, fie că a cunoscut-o singur, în viața lui Orfeus a apărut prințesa EURYDIKE, conducătoarea trupei de Amazoane care păzeau lacul sacru SARATOKOS, actualmente Sărățuica, din lunca Ialomiței.


                                              Lacul sacru SARATOKOS, astăzi Sărățuica

     Numele de EU RY DIKE se tălmăcește prin ”Cea Legată de Apă; Cea de pe Lac; Care stăpânește Apa; Care păzește Lacul”; cf. rom. ea; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. râu; rouă; teacă; ducă ”duce; conducător”; IordacheRodica (n.); rus. raduga ”curcubeu”. În limba atlantă, mai târziu în greacă și în latină, sunetele U și V se pronunțau la fel, Latinii notându-le pe amândouă cu V. Așadar, De aceea, din EV RY DIKE, româna a moștenit, printre altele, bardacă și brotac.
     Numele EU RY DIKE este sinonim cu hidronimul SA RA TOKOS, ceea ce confirmă locul de baștină al prințesei. În mitologia greacă, prințesa este nimfă, adică zână, în cea românească - Știma Apelor, în cea rusă - Rusalka, în cea germană - Loreley, fiecare popor inspirându-se din vechile întâmplări... Chiar și astăzi, în legendele din lunca Ialomiței, se povestește că Știma Apelor sau Zâna Lacului și-a avut sau încă își mai are sălașul în lacul Sărățuica și că a fost iubita unui fiu de împărat!


                                                   Zâna Eurydike, pe un vas de Cucuteni

     Din spectaculoasa cultură atlantă Cucuteni, a fost descoperit un vas superb, care o reprezintă pe Eurydike, ca Zână a Apelor, această ipostază fiind sugerată de coapsele în formă de vas, precum și de pești în loc de picioare. Totodată, trupul îi e înconjurat de șiroaie de apă.
     Cum se știe, Orfeus și Eurydike s-au căsătorit, dragostea lor fiind cea mai cântată din Antichitate, evocată până astăzi de scriitori, artiști plastici, muzicieni ș. a.


                                                    Orfeus și Eurydike, plecând din Infern

     În nu se știe ce împrejurări, frumoasa Eurydike a pierit de foarte tânără, lăsându-și soțul pe veci neconsolat. Ca s-o readucă la viață, acesta pleacă spre Infern, ca s-o ceară înapoi. Legendele spun că Orfeu chiar a ajuns pe tărâmul subteran, a obținut plecarea ei de acolo, dar tot a pierdut-o la întoarcere. Poate că a fost doar un vis de-al lui, sfârșit într-un noian de deznădejde...

                                                                                                             Adrian Bucurescu
     

duminică, 17 decembrie 2017


          Colindul Daco-României




Sus mai sus la nouă jmeri
     Hoi leroi florile dalbe
Ardu-mi nouă lumânări
     Hoi leroi florile dalbe
Că nu-s nouă lumânări
Și mi-s nouă de feciori
De din neamul Dacilor
     Florile dalbe de măr
Dar pe umere îmi poartă
Scumpă raclă de cleștar
În colțuri cu chihlimbar
     Hoi leron-dai leron-dar
Dar în raclă cine-mi șade
Inimile de le arde?
Șade-mi craiul Decebal
Sieși fulger de pumnal
     Florile dalbe  flori bune
El că și-o d-avut pe lume
Un căluț cam alb de spume.
Iată măre l-împresoară
Mare oaste către seară
     Cetioară, cetioară
Dar în frunte cu Troianul
Împăratul-năzdrăvanul,
Fratele de sânge-albastru
Călare pe-un cal măiastru
     Cetioară, cetioară
Iată  măre se luptară
Zi de vară până-n seară
     Florile dalbe de măr,
Savai craiul Dacilor,
Dacilor-Eroilor,
Te-ai făcut un fulgere
Și-ncepui a sângere
Țara de te-a plângere
     Hoi-lerondai leron-dit
Maica Dacia s-a primenit,
România s-a numit,
Ne-a născut și ne-a-ngrijit
Și frumos că ne-a ursit!
     Florile dalbe de măr
Doamnă bună a caselor
Și stăpâne-al curților
     Bună-i vremea-n casă,
     Florile-n fereastră
     România la mulți ani trăiască!

                             Adrian Bucurescu

     P. S. Acest colind a fost publicat întocmai, în revista ”Flacăra”, la 1 Ianuarie 1977




sâmbătă, 16 decembrie 2017

Mărturii despre Geto-Daci


  



     (...) Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei... Îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul obștii (...).

                   Clemens din Alexandria, Covoarele

     (...) Dacii țineau la onoare și fidelitate, disciplina și cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea, (...) copiii își iubeau părinții și aceștia pe copii, îi ajutau pe prieteni stându-le alături în toate împrejurările, erau bucuroși de oaspeți, politicoși și generoși, se purtau cumsecade cu dușmanii învinși (...).

                   Die Geschicte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1781, p. 22. 

vineri, 15 decembrie 2017

lui cornel nistorescu, zgârcitul care nu-și plătește colaboratorii


     Anton Pann

          Despre cumplitate sau zgârcenie




Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Nici carnea să arză, nici frigarea.
     Adică:
Nici prea iconom, nici prea galantom.
     Că
Cine strânge nu mănâncă.
Banii strângătorului în mâna cheltuitorului.
Lopata grămădește și sapa răsipește.
Bogăția rămâne la nebun.
     Care
Nici pe sine nu să procopsește, nici pe altul nu folosește.
Nu știe cum să câștige paraua.
     Pentru că
Cine dumică știe, cine mănâncă nu știe.
     Dar și
Dac-o socoti cineva câte foi intră în plăcintă, niciodată nu mănâncă.
Omul cumplit de toți e clevetit.
     Și
Când  nu tace o gură, nu tace o lume întreagă.
     Zicându-i: frige-linte,
Își mănâncă de supt tălpi (de supt unghii).
Pentru o para își pune ștreangul de gât.
Pentru bani își vinde sufletul.
Îi tremură mâna de milostenie (care nu o face).
Ar da tămâie lui Dumnezeu și nu se-ndură să dea parale.
Punga-i e mare și gură n-are.
     Însă el zice:
A cui e punga mai mare? - A cui să vede.
Scumpului niciodată să nu-i zici ”dă-mi”, ci totdauna ”na”.
Zgârcitul numai stângă are (care ia), dreapta îi este uscată (care dă).
Scumpul cu înșălătorul lesne să-nvoiesc.
Îi făgăduiește marea cu sarea și-i dă ce nu curge pe apă.
Vulpea în pădure, și el îi vinde pielea în târg.
Îl face să umble după potcoave de cai morți.
Ș-a găsit icoană să se închine.
Scumpul cumpără stafide și cere să-i adaoge piper.
Pune brânză în strachină și întinge p-alăturea.
Umblă să scoată două piei după o oaie.
     Dar totdauna
Scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă.

                                                                       Povestea vorbii

joi, 14 decembrie 2017

Iarna


     Mitologie românească





     În mitologia noastră, Iarna este o zână foarte frumoasă, dar nespus de tristă. Este întotdeauna îmbrăcată în alb. Are pletele albe, iar inima ei este de gheață. I se mai spune și Alba. Pentru că are părul alb, poporul îi mai spune și Baba Iarna. În legende, această zână este Crăiasa Zăpezilor.
     Ea locuiește într-un imens palat de zăpadă viscolită, împodobit cu țurțuri de gheață și cu chiciură. În grădina acestui palat strălucesc flori de gheață. La porțile palatului străjuiește un moș voinic, îmbrăcat cu nouă cojoace, căruia i se spune Gerul, Gerilă, Crivățul sau Viscolul. El poartă întotdeauna cu sine un uriaș buzdugan de gheață.
     Când se plimbă prin țară, într-o sanie trasă de patru cerbi albi, Iarna are ca vizitii pe Andrea, Îndrea sau Undrea, pe Genar sau Gerar și pe Făurar. Aceștia conduc sania pe rând, după cum le sunt și lunile calendaristice omonime.
     Viteazul paznic al palatului Iernii este pomenit în mai multe basme, precum și într-o stranie baladă populară, intitulată ”Arcoș-pașa și Gerul”. Astfel, vrând să cucerească palatul iernii, despre care se zvonea că e plin de lăzi cu argint și diamante, pașa Arcoș îl provoacă la luptă pe teribilul moșneag. Acesta este descris astfel:
Ieșea Gerul din fântână,
C-un toiag de gheață-n mână,
Cu căciulă de zăpadă.
Cu mustăți de chidă albă,
Și din chică
Roua-i pică.
     În spirit cavaleresc, Gerul îl avertizează pe nesăbuitul pașă:
- Hai, Arcoș, pașă bătrân,
Cu barba băgată-n sân,
Că eu ție că ți-am spus
La mine să nu mai vii
Tot în luna lui Undrea,
Când sunt în puterea mea,
CI prin luna lui Cuptori,
Când sunt ofilit de sori
Și sunt tot bătut de ploi.
     Însă Arcoș e de neînduplecat, și lupta începe:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seara roura,
Peste noapte că-mi ploua
Și la ziuă geruia.
     Pașa își trimit ostașii după întăriri și îi sfătuiește să ardă paturile armelor. Crivățul însă spulberă focul. Atunci, oștenii lui Arcoș se duc și taie stranele de la biserică, aprinzând un alt foc. Dar Crivățul îl stinge și pe acela. În această situație primejdioasă, pașa le poruncește voinicilor săi să taie caii, să le scoată mațele și să se adăpostească în coșurile lor. De data aceasta, riposta celui provocat este cumplită:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seară roua,
Peste noapte că-mi ploua.
Dar ce fel de ploaie-mi da?
Lacuri la genunchi făcea;
De cu seară,
Ploaie caldă,
Peste noapte,
Cu zăpadă
Și spre ziuă, geruială
Peste geam de poleială.
Dar voinicii ce-mi făcea?
Cu toții că-mi îngheța,
Numai unu rămânea.
     În numele oastei jertfite, supraviețuitorul îl judecă pe Arcoș și-i taie capul cu paloșul.
     Ca mai toate ghicitorile românești, și cele legate de Iarnă sunt deosebit de expresive. Iată doar câteva:
M-a trimis doamna de sus
La cea de jos,
Să țes pânză fără rost.
                       (Gheața)
               *
Șase, drepte,
Două, strâmbe.
                      (Sania)
               *
Vin oile
De la munte,
Cu steluțele
În frunte.
                      (Zăpada)

                                                                                                                  Adrian Bucurescu