”Stăpânii lumii”, tributari lui Decebal!
Considerând că tactica romană ar dubla forța cetelor sale războinice, (Decebal) atrăgea dezertorii din legiuni, meșteșugarii din provincie; în același timp stabilea legături cu toți vecinii și trimitea emisari până și la Parți. Când s-a văzut în fruntea unei armate disciplinate, deprinsă cu manevra militară, s-a aruncat pe neașteptate asupra Moesiei. Guvernatorul, Appius Sabinus, a fost omorât; fortărețele au căzut în mâinile Dacilor; ținutul până la Haemus a fost jefuit.
Legiunile Pannoniei, adunate în grabă, au primit ordinul să pornească la atac. Prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, s-a pus în fruntea lor, a trecut Dunărea pe un pod de vase și a pătruns cu curaj pe teritoriul dac, contând pe apropiata sosire a Marcomanilor. Dar aceștia n-au venit. Angajat cu forțe insuficiente într-o țară necunoscută, generalul roman a angajat o luptă dezastruoasă, în care a pierit; legiunile au lăsat în mâinile inamicului un număr mare de prizonieri, tot ce aveau, mașinile de război și un vultur pe care Traian l-a regăsit mai târziu și pe care l-a dus din nou la Roma (88).
La vestea acestui dezastru, Domitian a anunțat cu mare vâlvă că el personal va prelua conducerea armatei. S-au organizat concomitent două expediții, una împotriva Dacilor, cealaltă împotriva Marcomanilor. Împăratul a luat comanda celei dintâi și a pătruns în Moesia. Aici s-a oprit într-un orășel, la o distanță respectabilă de inamic, și a lăsat generalilor săi sarcina de a continua războiul. Roma de data aceasta a fost victorioasă. Dacii au suferit o înfrângere dureroasă la Tapae, acolo unde, paisprezece ani mai târziu, la începutul celei de-a doua campanii a lui Traian, Romanii și Dacii aveau să se întâlnească din nou. Calpurnius Iulianus a înaintat până sub zidurile capitalei dace, Sarmizegetusa, care a văzut pentru prima dată fluturarea flamurilor romane.
Dar armata din Pannonia fusese bătută de Marcomani; trebuiau duse tratative cu ei cât mai grabnic, și prin forța împrejurărilor, cu Dacii, aliații lor. Au început tratativele. Regele dac l-a trimis în tabăra lui Domitian pe (...) Djegis sau Degis. Acesta a cerut ca Decebal să fie învestit cu puteri regale; în schimb, se oferea să libereze câțiva prizonieri lipsiți de importanță și ceva arme. A fost de ajuns pentru ca Domitian să ia titlul de Dacicus și să intre în Roma ca învingător (Ianuarie 91).
Sclavi cumpărați, adaptați circumstanței, urmau carul, cu prizonieri germani și daci. Senatul a ascultat cu gravitate citirea unei pretinse scrisori a lui Decebal, care implora pacea. Poeții (Stace, Martial) au celebrat cu pompă gloria lui Domitian. Numai poporul își bătea joc de acest ”fals triumf” și de această glorie ridicolă pe care o numeau ”funeraliile morților din Dacia”.
Ceea ce era real era tributul pe care Domitian se obligase să-l plătească lui Decebal.
Stăpânii lumii tributari unui barbar! Această rușine va dura până la Traian.
Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 29 - 32.
