Pe obrajii mei mistici
n-au ce căuta lacrămile.
Numa-ndărătul ochilor,
Zalmoxis, trimite-mi-le!
Fă ca deznădejdile mele
ca niște tunete
să izbucnească numai
ca ultrasunete!
Nevăzut, neauzit de iscoade,
cu uitătură de gheață,
eu rogu-Te, Măria Ta,
să trec prin viață!
Iar plânsul meu cosmic
scrijelește-l în fier!
Atât semn să rămână
după ce va să pier
pentru nădejdea română
răstignit pe cer!
Adrian Bucurescu
