Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon

 

            Mulțumiri din suflet D-lui Doctor Radu Aurelian Vișan de la Spitalul Sf. Pantelimon!

Ochii

 

 

Iarna, am ochii verzi,

vara, albaștri,

dar oricând îmi sclipesc

ca niște aștri.

 

Oare așa trec și eu

prin Schimbarea la Față?

Nu, nu e blasfemie

când cerul mă răsfață.

 

În cămașa de sânge

inima mea se zbate cu spor.

Mă închin Soarelui și Lunii,

mă închin stelelor.

 

Mă închin Mai-Marilor Cerului,

mă închin și Pământului, 

conștient că sunt ca o frunză

în heliștea vântului

 

Da, vara am ochii sinilii,

iarna, de smarald.

În plus, în cele mai crâncene geruri

Dumnezeu îmi ține de cald.

 

                          Adrian Bucurescu

Frunză-n vânt

 

 

Frunză-n vânt, frunză-n vânt,

lasă-mă să te descânt,

să te duci la draga mea,

până nu cad fulgi de nea!

Du-te-n semn de toamnă rece,

că de dor mie nu-mi trece!

Mi-ar trece cu mângâieri,

cum gândeam până mai ieri.

De prea mult dor mă usuc

ca tine, frunză de nuc,

ca tine m-am veștejit

de prea mult dor și iubit,

ca tine cad la pământ

și mă leg cu jurământ

să nu mai iubesc vreo fată,

cât ar fi de minunată.

Amară ca dorul nu-i

nici frunza pelinului,

măcar zici că-i de argint,

măcar știu cum să mă mint,

măcar dorul meu, petardă,

drept în inimă s-o ardă

pe iubita străioară,

chiar dacă-i imaginară!

 

                     Adrian Bucurescu

Desculți și muți

 

 

Cine știe ce-or scorni dușmanii 

După ce voi adormi de tot,

Teamă nu vor mai avea că-ndată

Le voi arde una peste bot.

 

Ca și altădată, Bărăganul

Troscot va ivi și mușețel,

Doar că dropiile, chiar așa sărmane

N-or mai vrea pomană de la el.

 

Pentru al cui suflet să ia vamă?

Cine lor molitva le-ar citi?

Vechea rânduială se destramă

Și nimic n-o va mai aminti.

 

Cel mai bine-ar fi să nu te naști,

Inima de-a-n proasta să nu-ți bată.

Și-uite-așa, nici nu ai mai muri,

Pentru că nici n-ai iubi vreodată.

 

Dar așa, te-ncântă lumea-n floare

Și la ornic uiți să te mai uiți,

Și te pomenești printre aceia

Ce vor învia desculți și muți.

 

                          Adrian Bucurescu

În loc cu verdeață

 

                             Gaudeamus igitur

 

Norii se destramă fir cu fir,

Câmpul plin de flori parcă-i patrafir

Al Domnului Pământ, preotul mare,

Care botează floare cu floare,

Spre a crește deasupra frumoasă

Până ce cade retezată de coasă.

 

Nu plângeți, florilor, căci ca și voi

Oamenii cresc și cad apoi,

Învăscuți în lut și-n rădăcini,

Nemaitemându-se de frig și spini,

Din țărână, cu fața spre văzduh,

Așteptând să-i cheme Sfântul Duh

La marea sărbătoare din stele,

Unde nu mai e chip de jele,

În loc cu verdeață, în loc senin,

Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

 

                                                     Adrian Bucurescu

 

Răsare, măre, Luna

 

 Răsare, măre, Luna,

somnoroasă și ciufulită,

și la răscrucea de pe colină

bolborosește o ispită

La drum, gutuile de aur

se sting și adorm.

Pești fără somn sar spre Lună

din apele care cer om.

În inima ca o cupă

sângele tânăr îmi străluce

și cu forța lui roșie

inima în creier mi-o duce.

Clopote în Calea Lactee

bat ca la Înviere.

Multe stele a lăsat Dumnezeu,

dar mai multe mistere.

În locul inimii am un bulgăre

negru și înghețat.

Mă poticnesc de o metaforă,

botul îmi este însângerat.

                        Adrian Bucurescu

Copiii Bărăganului

 

 

Prietene de luptă forte, prietene de vis și muncă,

de demult purtăm pe lume o poreclă de țăran,

și ne doare când vreo snoabă prin autobuz aruncă

aspre vorbe despre larmă, amintind de Bărăgan.

 

Da, noi mirosim a ierburi, și din când în când ne strigă,

asurzind întreaga luncă, sângele de hoți de cai,

și-am lăsat la barieră o sudalmă și-o opincă

și iubim salcâmii-n floare și islazul cu susai.

 

Noi nu vindem idealuri pentru nicio pungă plină,

ci cu patimă firească iscodim ades cetatea,

însorind noile locuri cu a câmpului lumină

și-n puzderia de oameni ne-asumând singurătatea.

Da, noi mirosim a reavăn, ca pelinul și ca macii,

și iubim smaraldul ierbii și ciorchinii plini de struguri.

Da, noi încă păstrăm datini, și-n grădina sfintei Dacii

ne nostalgiem pruncia ca florile după muguri.

 

                                                       Adrian Bucurescu

Lumea sau Nu

 

 

Nu știam că a muri este o taină

ce nu are voie de dezlegare.

Nu-i dat oricui să-și pregete rostul

când ceasul îi bate în ritmuri solare.

 

Să fie viața un somn plin de vise,

din care, murind, în real te trezești?

Dar unde-s aceia cu care visezi

că mergi înainte, că urăști, că iubești?

 

Pe pământul acesta de frig și cald

nici măcar umbră, nici măcar fum n-am fost.

În somnul lumii noi suntem doar năluci

și nimeni nu-și află în soartă un rost.

 

Nu-i dat tot omului să moară frumos

și nimeni cu nimeni nu se cunoaște.

În lume vie e doar suferința.

Ferice de-acela ce nu se naște!

 

                          Adrian Bucurescu

Pripasul

 

 

Nu. Nu vreau să miros frumos,

Vreau să nu mai miros deloc.

Nu vreau să fiu nimănui de folos,

Vreau să fiu de prisos.

 

Nu vreau să mai iubesc pe nimeni,

Vreau ca nimeni să nu mă iubească.

Mi s-a urât cu binele și răul,

Mi s-a acrit de viața pământească.

 

Te pomenești că eu le-am cerut

Mai-marilor Cerului să mă nasc pe pământ,

Să mă umilesc, poftind hrană și apă,

Să fiu bătut de ploi și de vânt.

 

Nu vreau să fiu nici înger, nici drac,

Atent mereu la nesfârșite canoane.

Vreau să fiu doar un firav copac,

Fără iluzii și toane...

Ce-mi place să fac pe nebunul

și să tulbur marghioliile vieții!

De-aia vreau să nu vreau,

Nu vreau să vreau...

                          Zurlii sunt poeții!

                                  Adrian Bucurescu

 

Lacrimile Lunii

 

 Pe când eram copil am văzut

cum dinții balaurei

retezau pletele Lunii

care cădeau în mlaștini.

Plângea Luna cu lacrimi de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge

cu lacrimi de sânge!

Ascute-ți coarnele și împunge

toate iasmele iadului

și pe dușmanii mei îi străpunge!

Lună, tu în pieptul meu stâng mă înfiori

de cu seară până în zori.

Tu ești frumoasă și scumpă

precum inima mea în cămașa de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge!

                                       Adrian Bucurescu

Metamorfoze

 

 Tânăr și frumos, aveam aripi albe

Și mă roteam deasupra Pământului.

Se tot depărtau ale orașelor salbe

Și mări se încrețeau în foșnetul vântului.

Adio îi spuneam, nu la revedere,

Frumoasei noastre planete albastre.

Spre sălbatice și profunde mistere

Lin zburam printre abstractele astre.

Și întâlneam o prea frumoasă fată,

Gingașă, cu aripi alburii,

Cu trup de zăpadă curată,

Cu ochi de gheață și plete fumurii.

Fără niciun cuvânt ne îmbrățișam.

Eu o încălzeam și ea mă răcea,

În cenușă și rouă ne metamorfozam,

Și pe Bărăgan ziuă se făcea.

                         Adrian Bucurescu

Mi-e dor

 

 A fost o iubire ca o stihie,

în toate cele netemătoare.

Din raze de lună și de soare

culegeam frenezie.

Mi-e dor de tine, amintire ciudată.

Ceasul de raze s-a destrămat.

Teii iubirii s-au scuturat

și n-au mai înflorit niciodată.

                                 Adrian Bucurescu

Despărțire

 

 Fără tine grădina-i pustie.

Toamna nu cruță nicio floare.

Ce rost mai are să-mi cer iertare?

Mie însumi sunt mai străin decât ție.

                             Adrian Bucurescu

Pace!

 

 

Umbra umbrei

 

 Juruit Cuvântului,

fac umbră pământului.

Umbră de nu aș avea,

aș fi ca un pui de stea,

plin de foc și de lumină

și neprihănit de tină,

și-aș umbla creanga prin cer,

fără să-mi pese de ger,

fără foame, fără sete,

fără să-mi pese de fete.

Dar eu pui de stea nu sunt,

ci sunt bulgăr de pământ,

ferecat de umbra mea

și nu pot scăpa de ea.

Cine are umbră bună

s-o țină bine de mână,

cine-o are ticăloasă

s-o reteze cu o coasă!

Umbra, cât ar fi de umbră,

singură nu se preumblă.

de-aia mă bat gânduri grele:

n-oi fi umbra umbrei mele?

                   Adrian Bucurescu

Într-o vară, la Sighetu Marmației

 

                                                     Cu Georgeta Eșanu. Foto: Florin Eșanu

Toamnă

 

Târându-se prin păduri

și prin tufănelele albe,

o zână rănită

le-a pătat cu sânge.

În ceața din viroagă

Muma Pădurii plânge.

La munte clămpăne lapovița.

                    Adrian Bucurescu

Ieri am fost în Bulgaria, la Veliko Tărnovo

 

      Superbă cetate, superb oraș, superbă vreme!

     În continuarea postării cu titlul ”Leul”, propun traducerea denumirii de VELIKO TĂRNOVO dintr-un străvechi toponim getic, VALAKO TER NOVO ”Noua Țară a Valahilor” sau ”Noul Împărat Valah”; cf. Valah; rom. țară; latin. terra ”pământ; teritoriu”; rus. țar' ”împărat”; latin. novus ”nou”.

Solidaritate

 

Și aici am fost profesor!

 

                                                        Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov

Dacia Magică

 

 

Semne fatale

 

 Un rinocer roșu,

înhămat la sania Laponului,

împunge viforul.

Undeva, mai la Sud,

fornăie inorogul

călărit de-o puștoaică.

Pe tălpile sihastrului

din munții Daciei

apar rădăcinuțe albe.

Din Marea Neagră

delfinii sar 

direct în Adriatica.

De câteva zile

planeta Neptun

se-nvârte invers.

Tânăra stareță are sânii mai mari.

Pe Soare se-ncheagă primii ghețari.

                           Adrian Bucurescu

Poezii în revista ”HELIS”

      Iulie - August - Septembrie / 2023

                                       Adrian Bucurescu

     De Cei-din-vânt

 

Într-o noapte

mă bătu gândul

să mă culc în ceardac.

Pe la miezul nopții

veniră Cei-din-vânt

să mă pocească.

Chemai un câine roșu,

poroșu,

și-i linse 

cu limba grunjoasă

și-i sfărâmă

cu dinții de oțel,

cu coada că-i șterse.

Și-am rămas curat,

luminat,

ca aurul strecurat,

ca roua de soare,

ca spuma de pe mare,

de rouă miruit,

cu mireasmă de tei înflorit,

din azur adăpat.

Ce mai băiat!

 

     Nuntă la șatră

 

 Gader vela,

Gader stela?

Ab miro cirabo sta!

Hei, țiganii merg la nuntă

pe cai iuți și zorzonați.

Doamnă Lună, iată zorii

te vor prinde-n

borangicul vișiniu!

Dar în leagăn de mătase,

în căruță nou-nouță

șade-mi o mireasă brună...

”Doi cai albi mai albi ca neaua,

unde duceți vioreaua?”

se bocește-n urma fetei

băbătia de cărbune.

I tarni romni har i rosa,

I puri romni har i djambo.

Hai, drum bun, pribeaga maichi!

Să nu uiți ghiocul, maică,

și diseară-n cortul alb

pune-n perine drăgaică!

 

Și din patruzeci de galbeni

ce-i dădură pentru tine

să răsară,

draga mamii căprioară,

tot atâtea de lumini

pe cuțitele de sânge 

ale găștii lui Sticlete

care te iubi, drăguțul,

ca pe murgul lui de preț!

Na djia, ceaiori, palo panî?

Fata maichii, ce te doare,

de ții gândul la vâltoare?

Că vâltoarea-i nemilosasă,

nu-i pasă că ești frumoasă, 

apa-i rece și adâncă

și știucile te mănâncă.

    

Sfânta Olga a Kievului

 

Kiev

 

Cetatea Histria

 

Amintire din Alba Iulia

 

                                                            Oricum, nu ploua!

                                                                                                       Foto: Florin Eșanu

Nichita Stănescu în Evul Astral

 

                                                                                   Editura Macarie, 2000

Poarta Zeiței Ishtar

 

                                                                                                                        Babylon

Aseară m-am întors din Slovenia

 

 

Hoinari prin Maramureș

 

                                           Amintiri dintr-o vară frumoasă
 

Vasul dacic descoperit la temelia casei lui Eminescu de la Ipotești

 

Prorocire

 

E primăvară și e Duminică,

și clămpăne toaca în Rai.

Toate albinele se cuminecă

din cupele lui Mai.

 

Părul ca mierea al unei fete

nălucește o clipă-n grădină.

Stânjenită, Tristețea

se stinge în lumina lină.

 

Un mânz nărăvaș calcă-n copite

argintul pelinului, aurul rapiței.

Ici-colo, prin luncă pocnesc ispite,

crăpate de săgețile arșiței.

 

Îmi vine a plânge de atâta lumină.

Știu bine că totul e-n van,

Din ochi îmi picură rouă divină,

și tot va fi secetă în Bărăgan.

 

                                Adrian Bucurescu

Domnu Trandafir

 

                                                                                                 de Mihail Sadoveanu

Cu copiii, în pribegie

 

 

Monumentul Eroilor

 

                                                                                 Sărățeni, județul Ialomița

Ploaia în pădurea de stejar

 

                                                                                         Tablou de Ivan Șișkin

Stejari în Apremont

 

                                                                        Tablou de Theodore Rousseau

După ploaie

 

 

                                                                                       Tablou de Ștefan Luchian

Busuiocul

 

          Leacuri și datini populare

     Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă ierboasă din familia Labiatae, cu miros plăcut, caracteristic, cultivată prin grădinile țărănești. 

     În Bucovina, se zice că busuiocul ar fi crescut dintr-o dragoste neîmplinită. Odată, o fată frumoasă a murit, lăsând în urmă un iubit disperat. Pe vremea aceea, era o secetă foarte mare, și arșița Soarelui veștejise florile. Iubitul fetei mergea toată ziua la mormântul ei și vărsa șiroaie de lacrimi. Atunci, la capul fetei a început a crește o floare, care, fiind mereu udată cu lacrimile tânărului, a crescut și a căpătat un miros plăcut. Floarea s-a numit Busuioc, după numele flăcăului.

     Busuiocul este prezent și în farmecele de dragoste. Această plantă este și acum întrebuințată în medicina rustică sau în datini religioase și populare. Astfel, frunzele busuiocului se pun pe tăieturi și pe bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se pune pe jar, și fumul se trage în piept, împotriva tusei, și pe nas, contra guturaiului. Împotriva tusei se întrebuințează și decoctul, iar în amestec cu țintaură și iederă, pentru tusea-din-Sfinte, care se crede că o capătă cei ce beau apă din bălți și pâraie, mai ales noaptea, când se întâmplă de nimeresc balele Sfintelor ori scalda vrăjmașului. Acest tratament este însoțit de obicei de descântece ca acesta:

Voi, ielelor, măiestrelor,

Dușmane oamenilor,

Stăpânele vântului,

Doamnele pământului,

Ce prin văzduh zburați,

Pe iarbă lunecați

Și pe valuri călcați,

Vă duceți în locuri depărtate,

În baltă, trestie, pustietate,

Unde popa nu toacă,

Unde fata nu gioacă!

Vă duceți în gura vântului,

Să vă loviți de toarta pământului!

Ieșiți din mână, trup,  picior,

Și să periți sus într-un nor!

Dați omului sănătate,

Că sabie de foc vă bate!

     Iată și alt descântec, tot de Sfinte, din Rovinari, jud. Gorj:

Apă mare,

Doamnă mare,

De pe 99 de văi venită,

De pe 99 de văi întâlnită,

Să dai leac lui N.:

Aminte să v-aduceți,

Sfintelor,

Bunelor,

Îndulcitelor,

Aminte să vă aduceți,

Leacuri să-i aduceți!

     În multe ținuturi, busuiocul se pune în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuți ca el. În Țara Moților, cununile mirilor se fac din frunze de saseu și de busuioc. Mireasa ține în mână un buchet de busuioc, învelit într-o năframă cusută frumos, pe care, când pleacă din casa părintească, îl învârte de trei ori deasupra capului, ca să se mărite și celelalte fete de seama ei. Miresele din Bucovina, când merg la cununie, se încing de trei ori cu un fir de busuioc, apoi îl pun în sân, ca să fie cinstite ca și el. În Muntenia, înainte de a pleca mirii să se cunune, mireasa se duce la fântână, cu doi flăcăi cărora le trăiesc părinții. De acasă și până la fântână joacă trei hore, în trei locuri deosebite. Mireasa ia apă într-o doniță, în care pune busuioc, apoi se întoarce acasă, repetând cele trei hore în jurul doniței. Când merg colăcerii cu ginerele după mireasă, aceasta și nuna ies înaintea lor cu donițe, înmoaie busuiocul în apă, apoi toată apa din doniță o toarnă pe picioarele colăcerilor, iar busuiocul se pune în perna pe care dorm mirii, în credința că atât cât va fi ea, atât vor trăi și tinerii căsătoriți. În județul Ialomița, mireasa, care se uită la mire, când sosește, printr-un inel, ca să n-o doară ochii la bătrânețe, se duce și aduce un vas cu apă, împodobit cu busuioc, însoțită de un flăcău sau doi, cu tată și mamă bună, și de lăutarii trimiși de ginere, apoi pun vasul lângă bradul de nuntă, înfipt sâmbătă seara. După ce joacă apa în jurul lui, mirele și nunul, care până atunci au stat afară, se apropie de ușa casei. Atunci mireasa ia busuiocul de la toarta vasului, îl moaie în apă și stropește de trei ori mirele și pe cel care îl însoțește.

                                                                                                    Adrian Bucurescu

Brusturele

 

          Leacuri arhaice

     Brusturele (Arctium lappa), zis și lipan, face parte din familia Compositae și crește prin locuri necultivate, maidane, pe lângă drumuri. În unele ținuturi, se întrebuințează pentru vopsit în negru, în amestec cu brusture amar, arin, sovârf și coji de nucă. 

     Brusturele este una dintre cele mai importante plante din medicina arhaică. Frunzele crude se pun pe răni, buboaie, uime, scurte, umflături, pălituri. Împotriva uimelor, la Tătăruși, jud. Suceava, se descântă astfel: 

Uimă uimăreață,

Ia-te pe drumăreață

Și te du la Marea Roșie

Și bea apă din Marea Roșie

Și ieși afară la Soare

Și crapă ca o cicoare!

     În Maramureș, după ce se pun frunze de brusture pe uime, se descântă așa: 

Uimă uimată,

Cată și-napoi îndărată,

Că Ciudă-Rece

Nuntă face

Și chiamă toate bubele

Și toate uimele,

Numai uima lui N. o uita

Și nu o chiemat.

De ciudă și de bănat,

O secat

Și s-o uscat.

     În unele ținuturi, mamele își oblojesc pruncii cu frunze de brusture, unse cu unt, după ce-l scot din scăldătoare. La Nereju, jud. Vrancea, copiii se învelesc cu frunze de brusture amar numai când au crampe. În alte sate, pentru greutate la inimă, se fac legături la buric cu trei rădăcini de hrean pisat și fierte în borș, îngroșate apoi cu tărâțe. Iată un descântec de greutate la iniă, transcris în anul 1809:

Voi, plecăcioase

Mâncăcioase,

Să vă luați și să vă duceți

La fata lui Raiu-Împărat,

Că v-au poruncit,

Că au lăsat o vacă grasă

Să vă ospăteze,

Că N.

Nu vă știe ospăta,

Nici adăpa,

Nici așterne,

Nici culca,

Nici odeni!

     Rădăcina de brusture, plămădită în rachiu, se ia împotriva vătămăturii. Uneori, se descântă de vătămătură și apoi se aplică decoctul rădăcinilor, scoase înainte de răsăritul Soarelui. În unele locuri, frunzele de brusture, fierte cu scai voinicesc, se folosesc împotriva frigurilor, descântându-se astfel:

- Bună dimineața, N.,

- Dă-mi o perină și un levicer,

Că mi-a venit un musafer!

- Bună seara, N.,

Na-ți perină și levicerul,

Că mi-a plecat musaferul. 

     La nașteri grele, se fierbe brusture, se strecoară zeama, se pune zahăr și se dă lehuzei, care apoi bea trei zile ceai de romaniță, să se curețe. În Sanț, jud. Bistrița-Năsăud, brusturele se pune pe cap împotriva junghiurilor. Când pielea arde ”ca focul”, se pun frunza verde pe piele. La Clopotiva, în Țara Hațegului, bolnavului de lingoare i se pune o frunză de brusture pe cap, ”ca să-i tragă răutatea”. În alte ținuturi, frunzele de brusture udate cu oțet sunt un leac împotriva durerilor de șale, iar unse cu unt sau unsoare, pentru dureri de piept; iar numai pălite în foc, pentru junghiuri și dureri de inimă. În alte locuri, pe frunze de brusture se pune rădăcină de păpădie prăjită, amestecată cu smântână proaspătă și apoi se leagă cu ea împotriva durerilor reumatice. Cu decoctul plantei se fac și spălături pentru creșterea părului. 

                                                                                               Adrian Bucurescu

Coarda-celor-din-vânt

 

           Leacuri arhaice

     Coarda-celor-din-vânt (Lycopodium clavatum) are și alte denumiri, printre care și brădișorși  pedicuță. Este o plantă ierboasă, din familia Lycopodiaceae, are o tulpină repentă și frunze mici, lineare. Crește prin păduri și pășuni umede, pietroase, la munte și la deal. În multe locuri, plantele ei fierte se întrebuințează la vopsitul lânii în verde.

     Pedicuța este o importantă plantă de leac, în medicina tradițională. Cu sporii ei se pudrează copiii mici împotriva opărelilor. Decoctul sporilor în vin se dă contra calculozei renale și vezicale, iar decoctul plantei întregi, ca diuretic și purgativ. La boli de ficat și vezica biliară, tulpina se fierbe în doi litri de apă, cu rădăcină și ghințură și anghinare, până scade la jumătate, după care se strecoară și se adaugă un kg de miere. Ceaiul din tulpinele presate mărunt se ia în boli de rinichi. Sporangele se fierb în apă, iar decoctul îl iau cei ce doresc să se lase de fumat. În Bucovina, fetele se spală pe cap cu decoctul plantei, ca să le crească părul. Pedicuța se mai întrebuințează împotriva reumatismului și a durerilor de șale, spălând bolnavul cu decoctul și încingându-l cu vrejul tulpinelor.

     Numele de coarda-celor-din-vânt îi vine de la faptul că este un leac obișnuit, mai ales în Țara Moților, împotriva celor din vânt, boli de natură diferită, despre care se spune că le capătă cei ce dorm primăvara și vara pe afară, în locuri umede și răcoroase, atribuite vânturilor rele care au trecut peste ei. Se spune că unii scapă mai ușor, ummplându-se de bube, pe față și pe trup. Bolnavii de cei din vânt se afumă cu rădăcina plantei și li se descântă astfel:

Buba bubelor,

Puiu ciumelor,

Nu coace,

Nu răscoace,

Tu, bubă, 'napoi te-ntoarce!

Bubă albă,

Bubă neagră,

Bubă grabnică,

Bubă molconieșe,

Nu coace,

Nu răscoace,

Nu umbla,

Nu gâmfa,

Nu junghia,

Nu săgeta!

S-o luat N. pe cale,

Pe cărare,

S-o întâlnit

C-un câne negru-n cale,

Cu limba c-o alinse,

Cu coada c-o șterse.

O rămas curat,

Luminat,

Cu roua de Soare,

Cu spuma de pe mare.

     În unele locuri, bolnavii se afumă cu tulpină de coarda-celor-din-vânt, în amestec cu alte plante, ca patul-celor-din-vânt (Centaurea triumfetti), iarba-vântului (Seseli rigidum) etc. Iată un descântec pentru fapt de vânt, din Rășinari, jud. Sibiu:

Soarele mere înainte,

Buba mere îndărăpt.

Din ce ești

Să nu mai crești,

De vârv să te pleci,

Din rădăcină să seci,

Să te duci în urechile ciutelor

Și-n coarnele cerghilor!

Acolo să sălășluiești,

Acolo să vecuiești!

În numele Tatălui

Și al Fiului

Și al Sfântului Duh.

Amin.

     Se mai spune că acei-din-vânt sau acele-din-vânt le iau puterile oamenilor din mâini și din picioare, adică îi ”pocesc”. În acest caz, se fierb mai multe plante de coarda-celor-din-vânt, iar din decoct se bea, și cu restul se fac spălături sau scăldături, descântându-se. În medicina veterinară, sporii fierți se întrebuințează împotriva râiei, la cai și la alte animale.

     Coarda-celor-din-vânt mai are o sumedenie de denumiri, care mai de care mai pitorești: barba-ursului, brânca-vântului, brădișor, brâncă, brâul-vântului, bunceag, chedicuță, cornățel, crucea-pământului, iarba-ursului, laba-lupului, laba-ursului, mușchi-de-pământ, mușchi-de-piatră, netoată, pălămidă, părul-porcului, pecelecă, peceleca-ursului, piciorul-lupului, piedică, piedica-găinii, piedica-vântului, praful-strigoilor, talpa-ursului.

                                                                                                     Adrian Bucurescu

Iarba-lui-Tatin

 

           Leacuri arhaice

     Una dintre cele mai importante plante de leac, în farmacologia magică românească, este iarba-lui-Tatin sau tătăneasa (Symphyrtum officinale), plantă din familia Boranginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roșii-violacee sau roz. Crește prin lunci, prin fânețe umede, pe lângă drumuri și garduri, pe malul apelor.

     Tătăneasa este întrebuințată aproape în toate ținuturile, în legături, pentru lecuirea scrântiturilor și fracturilor. În unele locuri, pentru fracturi la mâini și la picioare, rădăcina se spală, se taie în bucăți mici, se pune într-o oală cu apă și se fierbe până ce scade la jumătate. Se amestecă apoi cu făină de orz, se întinde pe o peticică, care să cuprindă toată fractura, se stropește cu spirt și se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc. Apoi se înfășoară cu cârpe, peste care se pun lopățele de lemn, care fixează mâna sau piciorul rupt. Legătura se ține 48 de ore, udându-se cu spirt. După aceea, se schimbă până se vindecă fractura. În Bucovina, rădăcina se prăjește în untură de porc sau cu lapte dulce de vacă și apoi se leagă cu ea fracturile. Este un medicament și împotriva vătămăturii. În cele mai multe sate, rădăcina curățită, tăiată în bucăți, se plămădește în țuică, din care se ia câte un păhăruț, de două-trei ori pe zi. Tot în Bucovina, se curăță și se spală o bucată de rădăcină, apoi se pune într-o sticlă cu rachiu și se astupă să nu răsufle; o altă rădăcină se pisează bine, se amestecă apoi cu ceapă pisată, cu un ou și cu tărâțe de grâu, care se pun într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se face o turtă, care se pune pe o petică și se aplică pe locul unde-l doare pe cel vătămat. Bolnavul bea din rachiul preparat, de trei ori pe zi, în zori, la prânz și seara. Dacă vrea să se facă bine mai repede, trebuie să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stârnească mai rău vătămătura. Unele femei fierb rădăcina în apă, apoi o pisează mărunt, o amestecă cu făină de secară și fac o turtă, pe care o pun celor vătămați, dându-le să bea și din zeamă.

     În Țara Oltului, împotriva urdinării, se fierbe tătăneasă în rachiu, cu chimen și sămânță de ștevie, și se dă bolnavului să bea. În Banat, rădăcina rasă în lapte se pune caldă împotriva diferitelor vătămături. În ținutul Beiușului, lujerul se împletește cu brâul-vântului (Lycopodium clavatum), iar cu această cingătoare se leagă bolnavul la șale, punând deasupra o cârpă caldă. Planta se fierbe și decoctul se amestecă cu spirt, în părți egale și se întrebuințează pentru frecții locale.

     Iarba-lui-Tatin nu se culege oricum. În Țara Moților, ea se sorocește, alegându-se și însemnându-se marți seara plantele ce urmează a fi săpate. A treia zi, vineri dimineța, pe nemâncate, femeia care pregătește leacul se duce la plantele însemnate, și face trei mătănii, zicând:

Doamnă

Iarba-lui-Tatin,

Nu te iau de stricat,

Ci te iau pe tomnit, 

Să strângi carne la carne,

Os la os,

Să le faci mai frumos

De cum o fost.

     Apoi vorbește cu plantele și le spune pentru cine și de ce le sapă. Le scoate din pământ și le aduce acasă, le fierbe, și face cu ele legături la scrântituri și rupturi de oase. În ținutul Dornelor, bolnavii de Dânsele caută mai întâi șerpânță (Sedum acre) și o însemnează. Se duc după ea lunea, miercurea sau vinerea, cu pâine și sare, pe care le pun la rădăcina plantelor. Apoi descântă planta în gând. Descântecul este identic cu cel pentru tătăneasă:

Sfântă buruiană,

De Dumnezeu lăsat,

De mine însemnată,

Te cinstesc

Cu pâne și sare,

Ca să lecuiești,

Să dăruiești,

Cu leac,

Cu veac (...)

     În multe ținuturi, iarba-lui-Tatin se întrebuințează împotriva bolilor de piept. Rădăcina rasă și amestecată cu miere se ia împotriva suspinului și hepticei, câte o lingură înainte de masă. În unele sate, plămădită în rachiu, se dă celor debili, ca să se îngrașe, câte un păhărel în fiecare dimineață. Rasă pe răzătoare și amestecată cu tărâțe, se dă vitelor bolnave, slăbănoage, și chiar sănătoase, în credința că ”se îndreaptă bine”. Se mai dă vitelor pentru îndreptarea laptelui.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

  

Les chardons du Baragan

 

                                                          ”Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati

Bozul

 

 

          Rosturi și leacuri daco-române

 

     În graiul geto-dacic, bozului i se spunea BYZES ”Înțepătură; Primejdie; Răutate”, denumirea venind din BY ”Plantă (Mlădiță) Rea”; cf. rom. foaie; pai; vie (bot.); zuz; șiș ”cuțit; pumnal”; alban. e zeze ”negru; doliu”; rom. piază; pieziș; bâja! ”interjecție care arată copiilor că un lucru frige sau că vor mânca bătaie dacă vor umbla la el”; bâza; vâj; alban. bize ”sulă”; bishe ”sălbăticiune; fiară; monstru”.Cu toate acestea, el era folosit și în medicina populară.

     Bozul (Sambucus ebulus) este o plantă comună, viguroasă, din familia Caprifoliaceae, cu miros neplăcut, flori albe și fructe negre. Crește prin locuri necultivate, pe lângă drumuri și garduri. Are aceleași proprietăți medicinale ca socul, dar mai puternic. În descântece, bozul se întrebuințează împotriva mușcăturii de șarpe, ca în acest exemplu din Rași, jud. Ialomița:

Iată un șarpe rău!

Ce stai pe lepădău?

- M-a făcut maica rău.

Calul ce am mușcat

Leac eu am lăsat:

Cuțit de găsit,

Bozul de înflorit.

     În medicina rustică, bozul este una dintre cele mai importante ierburi de leac. Astfel, decoctul rădăcinii se ține în gură, împotriva durerilor de dinți. În județul Ialomița, se scaldă bolnavul răcit sau i se fac abureli până începe să curgă transpirație de pe el. În vremea când se face abureala, se aștern pe un cearceaf foi de boz, se așează bolnavul pe ele și se acoperă cu o învelitoare groasă. Bolnavul cade într-un somn profund, transpiră de nu mai știe și apoi își revine. Împotriva reumatismului, bozul este fiert într-o căldare, apoi se toarnă în vase obișnuite în care se scaldă bolnavul.

     Cu decoctul din boz se spală umflăturile, mătricele, scrântiturile, obrintelile, iar cu resturile lor, călduțe, se fac legături, oblojeli. Rădăcina de boz se fierbe bine, cu tătăneasă, poliniță și rădăcină de brusture, se pune apoi pe ele făină de secară, piper negru, untdelemn și  tărâțe de grâu, iar cu amestecul obținut se fac cataplasme pentru dureri de mijloc, de șale. Decoctul din rădăcină sau din fructe se întrebuințează împotriva bolii de apă. Se fierb boabele sau rădăcinile pisate într-o oca de apă, până scad pe un sfert, și se beau trei păhărele pe zi; ori se fierb boabele coapte cu o jumătate de oca de zahăr, până se obține un magiun, care se pune într-o oală curată. O altă oca de boabe se pune într-o oca de spirt sau rachiu bun și se lasă să stea câteva zile la căldură. Bolnavul ia câte o linguriță de magiun și câte un  păhăre plămădit cu boabele de boz.

     Bozul verde se pune în cotețul păsărilor, împotriva păduchilor și puricilor, spunându-se și descântece:

Pentru că mâine e sărbătoare,

Iacă, v-am adus și eu o floare,

Să vă gătesc,

Să vă grijesc,

Pe trup să vă pun pelin

Și să vă încing

Cu un curmei de boz,

Și voi, flăcăi, să vă porniți la drum,

Că la pădure e verdeață

Și frumușață.

Și de aici de mână vă luație,

În pădure să stați,

Că la mine n-o să aveți noroc,

Că eu în toate părțile dau foc,

Și tare mi-e teamă că n-aveți

Unde să ședeți!

            ***

Hei, boi negri!

Că eu m-am sculat,

Cu mătura v-am măturat

Și departe v-am aruncat,

Sub brăduți mărunți,

Sub poale de munți.

     Paparudele sunt jucate de fetițe între 13-15 ani, îmbrăcate în boz. În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fetițe. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda. 

     În unele ținuturi, bozul este întrebuințat, ca și alunul, pentru focurile morților. În unele sate din Bărăgan, Caloianul se îngroapă între bozii, la o fântână.

                                                                                                 Adrian Bucurescu

    

Demonul Înțepător

 

          Mitologie daco-română

 

     Năpârca sau vipera este un șarpe mic, veninos, din regiunile de munte, care are pe cap un semn negru în formă de V, coada scurtă, conică și pe spate o dungă neagră în zigzag. O specie de viperă mai mare este vipera cu corn, mai veninoasă, care are deasupra botului un fel de corn format din solzi. ”Năpârcă” sau ”viperă” i se spune și unei persoane rele, perfide. Variante pentru năpârcă sunt: năpârcea, năpârcuță, năpârcică ”năpârcă mică”, năpârcoaică ”năpârcă mare” și năpârcitură ”vrajă; farmec”. Denumirile românești vin din graiul geto-dacic, anume din NAPA RAKA ”Demon Înțepător”; cf. rom. naibă; rug; rachiu; râcă; a râcâi; slav. rog ”corn”; alban. neperke ”năpârcă”. În graiul illyr, i se spunea și NAP ARTIKA, cu același sens ca în graiul geto-dacic; cf. rom. naibă; urzică; latin. urtica ”urzică”; de aici albaneza a moștenit varianta nepertke ”năpârcă”.

     Năpârca este singurul șarpe veninos din țara noastră. Ziua iese din ascunziș și se încălzește la Soare, iar noaptea pleacă la vânătoare după șoareci. Se mai deosebește de șarpele obișnuit, ”de casă”, prin cei doi dinți (colți) veninoși de pe maxilar, străbătuți de-a lungul lor de un canal ce se deschide la vârf. Când gura este închisă, colții stau culcați pe cerul gurii. Când năpârca mușcă prada, colții veninoși se îndreaptă cu vârful în jos și prin canalul lor se scurge în rană veninul produs de două glande. 

     În medicina tradițională românească, mușcătura de năpârcă se vindecă și cu ajutorul descântecelor, cum este acesta din Orlat, jud. Sibiu:

- Hârlă în gârlă, 

Unde ai fost?

- Am fost la vaca mândrelor.

- Și ce ai făcut la vaca mândrelor?

- Am împlântat spinul

Și am vărsat veninul.

- Curând să te întorci

Să-ți iei spinul

Și să-ți duci veninul,

Că dacă nu-ți înturna

Dimineață în revărsatul zorilor,

Te vom lua

Și te vom duce la balta neagră

Și te vom scoate în cale

Și-i plesni ca o cicoare!

Iar micuța N. va rămâne curată,

Luminată,

Ca argintul strecurat,

Ca Maica Domnului care a lăsat

Numele Tatălui

Și al Fiului

Și al Sfântului Duh!

Amin.

     În prezent, cel mușcat de năpârcă trebuie să ia imediat următoarele măsuri de prim ajutor: se leagă piciorul sau mâna deasupra locului mușcat, se presează rana cu degetele pentru a accelera sângerarea, după lărgirea ranei printr-o tăietură făcută cu o lamă dezinfectată; se pune o compresă cu alcool sau cu apă pe rană; se merge la spitalul cel mai apropiat, pentru injectarea cu ser antiviperin.

     În tradițiile românești, Legătura Șarpelui se face astfel: ”Încleștezi degetele mâinilor, și uitându-te la șarpe neclintit, citești cele ce urmează, de trei ori; iar dacă va fi șarpele mare, de șase ori, de nouă ori; dacă va fi mare de tot, de 12 ori:

Păsăruie pistruie,

Pe bucium să suie,

Pe bucium de vie tăiată,

Peste gard aruncată.

Buciumul să aprinsă,

Ploaia plua și-l stinsă.

Băgai piatra în apă,

Nu băgai piatra în apă,

Ci băgai piatra în apă,

Gura șarpelui să se încleștească.

Floricică de mere,

Când floarea va înflori,

Trupul șarpelui va înlemni.

     După această de trei ori citire, de va fi mai mic șarpele să zăpăcește și nu poate să fugă; atunci, de voiești, îl ia și umblă cu dânsul, însă nu ești slobod niciodată să-l omori, că pierzi puterea deasupra lui. Și când voiești să-i dai drumul sau a apucat de a intrat în gaură, îl dezlegi ca să nu moară acolo, și zici așa: - Nu leg gura șarpelui, ci-l dezleg ca să să ducă precum a fost și mai nainte”.

                    

                                                                                                        Adrian Bucurescu

    

Meșterul Siminic

 

          Mitologie românească

     Legenda Meșterului Manole este cunoscută de cei mai mulți Români, făcând parte din miturile noastre fundamentale. Balada circulă mai ales în Sudul României și printre Macedoromâni. În Nordul țării, mai precis în Maramureș, eroul legendei este Meșterul Siminic, care nu lucrează înă la porunca niciunui voievod și nici nu înalță o mânăstire, ci probabil o cetate:

Colo-n jos pă prundurele,

Zânduiesc tri frațurele,  

Pă cât zua zâduie,

Noaptea tăt să râsâpe.

            ***

Colo-n jos pă prundurele,

Să zâdesc tri zâdurele,

Care cum zâdu-l făce,

Noaptea tăt să  râsâpe.

     Conform unei vechi credințe, Siminic, conducătorul zidarilor, le propune acestora s-o zidească pe prima soție ce va veni cu mâncare la ei:

Siminic, meșter mai mare:

- Haidați, măi frați, că cinăm

Și-apoi noi să ne culcăm,

Să vedem care ghisăm,

Care nevastă-a zini

Mai întâie cu prânzu,

Noi în zâd u-om zâdui.

              ***

Siminic, meșter mai mare,

El din gură-așa grăie:

- Care nevastă-a zini

Demineață cu prânzu,

P-aceie u-om zâdui.

     Meșterul Siminic visează că tocmai soția lui va veni prima cu prânzul:

Și Siminic s-o ghisat

Și s-o trezât supărat,

C-a lui nevastă-o zinit

Mai întâie cu prânzu.

     Ca și Meșterul Manole, cel din variantele maramureșene se roagă la Dumnezeu să-i împiedice soția să vină prima, iar Domnul îl ascultă: 

Dumnezeu l-o ascultat,

Bruj-nainte i-o țâpat,

Pe departe s-o ferit

Și de el nu s-o lovit.

     Apoi Dumnezeu îi trimite în cale soției lui Siminic un lup și o ploaie grozavă, dar femeia trece și de acestea și sosește prima. Atunci Siminic ia cumplita hotărâre:

- Haideți, frați, să prânzim,

C-api-n zâd o zâduim.

O zâduiră până-n brâu

Și-o răsărit on schic de grâu;

O zâduiră până-n barbă

Și-o ieșit on schic de iarbă.

     Ca și Ana lui Manole, soția lui Siminic este îngrijorată mai ale de soarta copilului ei mic:

- Zâdari, zâdari, rău mă strânge

Și viața mni să strânge.

Dacă-n zâd voi mi-ți băga,

De pruncuț cine-a cota?

     Cuprins pesemne de remușcări, Siminic ar vrea să împiedice pe ceilalți zidari să-i zidească soția:

Siminic din grai grăie:

- Nu vi-i vouă milă-or ba,

Să-mi zâduiți nevasta,

La pruncuț țâță cine-a da?

     Însă meșterii au răspunsul pregătit:

- Or zini ciute din munte,

Cu țâța până-n jenunche,

La pruncuț țâță i-or da

Și vântu l-a legăna.

     Importanța acestor variante maramureșene este deosebită. În primul rând ele demonstrează că legenda este mult mai veche decât epoca lui Neagoe Basarab și a zidirii Mânăstirii Argeșului.

                                                                                                        Adrian Bucurescu     

La mulți ani!

 

Datul în bobi

 

 

          Tradiții populare

 

     Datul în bobi este una din metodele vrăjitoarelor sau descântătoarelor de a afla viitorul. Când se dă cu bobii, în Muntenia, se și descântă:

Patruzeci și unu dă bobi,

Patruzeci și unu dă frați,

Bine știți,

Bine să dați!

Cum știți de-ncolțiți,

De răsăriți,

Câmpu-nverziți,

Lumea arăniți

Și ne veseliți,

Și păsărili cerului

Și-ale pământului

Le hărăniți

Și le cinuiți

Și le-ndulciți.

Așa să  știți și de trupul lui N.,

Să știți,

Să gâciți:

De l-o durea picioarili,

De l-o durea mâinili,

De l-o durea șalili.

D-o fi vreo mușcătură

Pe trupu lui. 

Să gâciți,

Să nu mințiți!

De s-o lecui,

Să dați

În frunte pă nouă,

La inimă, trei,

Colac în prag

Și bucurie în casă.

D-o avea leac la muiere,

Să dați colac dă muiere,

D-o avea leac la om,

Să dați colac dă om!

Să știu bine și de bine

Că sunteți cinstiți

Și nu mințiți!

Iar de n-o avea leac,

Să vă închideți,

Să vă tăiați

Cum e mai rău!

Să ișiți cum e mai răiu,

Să gâciți,

Să dați călător din casă,

Părăsind masă

Și cu apropiere de mormânt!

     Înainte de descântat, se face cruce peste bobi. Apoi, se despart în trei grămezi, așa cum vor ieși din mână. Se scade din fiecare grămadă câte patru bobi, pe rând, până rămân în fiecare grămăjoară mai puțin de patru. Aceia se pun pe un rând în față. Prin scoaterea a câte patru bobi din rândurile de sus, rămân alte trei grămezi, din care iar se scot câte patru bobi, până rămân în fiecare grămăjoară iar mai puțin de patru și așa mai departe. Se fac astfel trei rânduri, în fiecare rând trei grămezi de câte patru sau mai puțin de patru bobi în rând, de bobi. Rândul de sus e fruntea (fața); grămezile de pe laturi, margini (stânga și dreapta); bobii ce sunt în grămăjoara de la mijlocuil rândului al doilea fac inima; rândul de jos, pragul. 

     Iată încă un descântec de dat cu bobii, din Muntenia:

Voi, patruzeci și unu dă bobi,

Patruzeci și unu dă frați,

Toți într-o cămașă îmbrăcați,

Bine știți, bine să dați,

Să-mi gâciți de N.,

Să-mi spuneți,

Să nu mă mințiți,

Să ișiți

În frunte pă nouă,

La inimă, două!

D-o fi leacu la rumân,

Să ișiți la dreapta cu bucurie!

D-o fi leacu la rămeie,

Să-mi dați bucuriile-n stânga,

Să văd bine că e leacu la fămeie,

În prag dăschiși.

Dacă n-o avea și n-o avea leac,

Să-mi dați în prag unu și voi

Și-n frunte pă cinci,

La inimă, unu!

Deschebăliuți-vă,

Dezamăgiți-vă

Și spuneți-mi

Și gâciți-mi!

                                                                                Adrian Bucurescu