Rosturi și leacuri daco-române
În graiul geto-dacic, bozului i se spunea BYZES ”Înțepătură; Primejdie; Răutate”, denumirea venind din BY ”Plantă (Mlădiță) Rea”; cf. rom. foaie; pai; vie (bot.); zuz; șiș ”cuțit; pumnal”; alban. e zeze ”negru; doliu”; rom. piază; pieziș; bâja! ”interjecție care arată copiilor că un lucru frige sau că vor mânca bătaie dacă vor umbla la el”; bâza; vâj; alban. bize ”sulă”; bishe ”sălbăticiune; fiară; monstru”.Cu toate acestea, el era folosit și în medicina populară.
Bozul (Sambucus ebulus) este o plantă comună, viguroasă, din familia Caprifoliaceae, cu miros neplăcut, flori albe și fructe negre. Crește prin locuri necultivate, pe lângă drumuri și garduri. Are aceleași proprietăți medicinale ca socul, dar mai puternic. În descântece, bozul se întrebuințează împotriva mușcăturii de șarpe, ca în acest exemplu din Rași, jud. Ialomița:
Iată un șarpe rău!
Ce stai pe lepădău?
- M-a făcut maica rău.
Calul ce am mușcat
Leac eu am lăsat:
Cuțit de găsit,
Bozul de înflorit.
În medicina rustică, bozul este una dintre cele mai importante ierburi de leac. Astfel, decoctul rădăcinii se ține în gură, împotriva durerilor de dinți. În județul Ialomița, se scaldă bolnavul răcit sau i se fac abureli până începe să curgă transpirație de pe el. În vremea când se face abureala, se aștern pe un cearceaf foi de boz, se așează bolnavul pe ele și se acoperă cu o învelitoare groasă. Bolnavul cade într-un somn profund, transpiră de nu mai știe și apoi își revine. Împotriva reumatismului, bozul este fiert într-o căldare, apoi se toarnă în vase obișnuite în care se scaldă bolnavul.
Cu decoctul din boz se spală umflăturile, mătricele, scrântiturile, obrintelile, iar cu resturile lor, călduțe, se fac legături, oblojeli. Rădăcina de boz se fierbe bine, cu tătăneasă, poliniță și rădăcină de brusture, se pune apoi pe ele făină de secară, piper negru, untdelemn și tărâțe de grâu, iar cu amestecul obținut se fac cataplasme pentru dureri de mijloc, de șale. Decoctul din rădăcină sau din fructe se întrebuințează împotriva bolii de apă. Se fierb boabele sau rădăcinile pisate într-o oca de apă, până scad pe un sfert, și se beau trei păhărele pe zi; ori se fierb boabele coapte cu o jumătate de oca de zahăr, până se obține un magiun, care se pune într-o oală curată. O altă oca de boabe se pune într-o oca de spirt sau rachiu bun și se lasă să stea câteva zile la căldură. Bolnavul ia câte o linguriță de magiun și câte un păhăre plămădit cu boabele de boz.
Bozul verde se pune în cotețul păsărilor, împotriva păduchilor și puricilor, spunându-se și descântece:
Pentru că mâine e sărbătoare,
Iacă, v-am adus și eu o floare,
Să vă gătesc,
Să vă grijesc,
Pe trup să vă pun pelin
Și să vă încing
Cu un curmei de boz,
Și voi, flăcăi, să vă porniți la drum,
Că la pădure e verdeață
Și frumușață.
Și de aici de mână vă luație,
În pădure să stați,
Că la mine n-o să aveți noroc,
Că eu în toate părțile dau foc,
Și tare mi-e teamă că n-aveți
Unde să ședeți!
***
Hei, boi negri!
Că eu m-am sculat,
Cu mătura v-am măturat
Și departe v-am aruncat,
Sub brăduți mărunți,
Sub poale de munți.
Paparudele sunt jucate de fetițe între 13-15 ani, îmbrăcate în boz. În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fetițe. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda.
În unele ținuturi, bozul este întrebuințat, ca și alunul, pentru focurile morților. În unele sate din Bărăgan, Caloianul se îngroapă între bozii, la o fântână.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu