Omul pe lume se-nțelege ca o umbră de vis.
Ca frunzele din copaci, ce una cade și alta iese, așa omul se naște și altul moare.
Omul ca o beșică piere cum se sparge.
Omul ca o beșică ce e plină de vânt și iarăși de vânt se sparge.
Amoriul când te privește, rămâi încremenit, că ochii ți se-nchid tocmai ca la orb, limba ți se leagă tocmai ca la mut, gura ți se-ncleștează tocmai ca la un mort, mintea sboară și te lasă ca pe-un pește prins în plasă.
Oamenii se împart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțămiți.
Minte scurtă, haine lungi.
Stejarul nu crește pretutindenea, buruienile, în tot locul.
