sâmbătă, 23 aprilie 2016

Soarele




          Mitologie românească

     În legendele româneşti, se spune că, după ce făcuse Pământul, Dumnezeu era foarte bucuros de isprava Lui. Dracul era însă nemulţumit şi bombănea întruna, căci peste tot era întuneric. Desigur, Dumnezeu putea merge pe unde vroia, fiindcă privirile Lui străbăteau toate întunecimile, chiar şi în sufletul Diavolului. Fiindu-i milă de Dracul, Dumnezeu îl trimise să-i aducă, din cele patru părţi ale lumii, cremene, piatră scumpă şi aur. După ce I Le-a adus, le-a pus deoparte şi, pentru că nu vroia să creeze lumina de faţă cu Diavolul, îi spuse să meargă la culcare, că El e ostenit şi de-abia a doua zi se va apuca de lucru. Şi aşa făcură. Se culcară, dar cum simţi că Dracul începe să sforăie, Dumnezeu se sculă binişor şi se apucă să făurească Soarele. Scăpără o dată din cremene cu piatra nestemată, dar nu dădu cu destulă tărie, şi din scânteia ce sări se formă o sabie luminoasă. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară luminoasă, ca un ochi de pisică. În această grămăjoară, Dumnezeu suflă Duh Sfânt şi Soarele a crescut ca un glob mare, tot mai mare, până întrecu Pământul, şi atât de strălucitor încât îţi lua vederile. Cum l-a făcut, Creatorul l-a şi ascuns sub Pământ, ca să nu-l vadă nimeni, şi S-a culcat şi El. Când s-au sculat, oamenii care erau atunci, au rămas uimiţi că încep a vedea locurile şi lucrurile din jurul lor. Deodată, zorile începură a roşi marginile Pământului, întunericul pierea din văzduh, şi o lumină albă începu a desluşi fiecare lucru şi fiinţă de pe Pământ. Abia atunci s-au văzut unul cu altul; toţi erau zgâriaţi pe faţă de crengile copacilor, de care se loviseră în mersul lor. Primele clipe de uimire au trecut şi o bucurie mare îi cuprinse pe toţi. Râdeau, se sărutau, dansau şi lacrimi de bucurie le străbătură faţa. Şi, deodată, într-un loc depărtat, spre marginile Pământului, o strălucire mare îşi arătă geana, deasupra unui dâmb, şi, încetul cu încetul, ceva rotund şi nespus de strălucitor se ridic în văzduh. Era Sfântul Soare. O spaimă grozavă cuprinse oamenii, şi ei căzură la pământ, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Dracul, pe care larma oamenilor îl sculă din somn, fu orbit şi el de strălucirea Soarelui, şi, după ce se frecă bine la ochi, strigă uimit şi supărat: "Phii, dar asta ce mai e?", şi alergă furios la Dumnezeu, ca să-L întrebe ce e cu globul acela de foc. Iar Creatorul a răspuns: "Ţi-am făcut ce mi-ai cerut. Acesta e Soarele, care va lumina Pământul şi întreaga lume". Apoi S-a întors spre oameni şi le-a spus că, atâta vreme cât Îl vor asculta, Soarele îi va lumina şi le va folosi în viaţă. Şi le-a mai spus să nu calce cuvântul Lui, pentru că Soarele este chiar ochiul Lui, şi pe toate le va vedea, bune şi rele. De aceea, omul, în prostia lui, face cele mai multe rele noaptea, închipuindu-şi că atunci nu-l mai vede Domnul Ceresc.
     Ca să poată merge mai bine pe drumurile Cerului, Dumnezeu a făcut din globul acela un car, punându-i roţi şi osie, şi înhămând la el cai năzdrăvani. Iar carul e mânat de Soare, care e un Arhanghel - Sfântul Soare - frumos şi veşnic tânăr, cu faţa atât de strălucitoare încât nu te poţi uita direct la el.
     Soarele locuieşte într-un palat de cleştar, în Cerul cel dintâi. Doar palatele lui Dumnezeu sunt mai frumoase decât al lui. Acolo îşi ţine şi carul cel de aur şi foc, acolo îşi ţine şi caii năzdrăvani, care mănâncă jăratec şi care trag carul în fiecare zi, de la Răsărit la Apus, pe drumurile Cerului. Unii spun că 12 boi îi trag carul dimineaţa, când pleacă de acasă, până ce ajunge în crucea Cerului, la amiază. De aceea, dimineaţa, greu se mai urcă Soarele pe Cer. Din crucea Cerului, boii se întorc singuri acasă, iar Soarele se odihneşte un pic. Apoi înhamă la car şapte iepuri şi, de aceea, la vale vine mai iute. Seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Apoi pleacă înapoi, prin Tărâmul Celălalt, pe dedesubt, înconjurând Pământul pe la margini, până ajunge iar la Răsărit, unde soseşte dimineaţa, şi-şi reia calea din ajun.
     Spun unii că de palatele Soarelui îngrijeşte Însăşi Mama lui, Fecioara Maria. Ea îi pregăteşte hrana pe care o ia înainte de a pleca la drum şi merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri: cel mic, de la ora 10, şi cel mare, de la amiază. Tot Ea îi pregăteşte baia de rouă, pe care o ia, ca să se întărească, înainte de a porni la drum.
     Soarele e considerat sfânt, pentru tot binele pe care-l face oamenilor, luminându-le viaţa şi încălzindu-le trupurile. De aceea, e mare păcat să-l vorbeşti de rău sau să arunci cu gunoaie spre el.
     Graţie frumuseţii sale, Soarele este invocat şi în descântecele de dragoste:
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Ochii mei, de merloşiţă,
Limba mea, de brânduşiţă,
Limba mea, de glas de cuc!
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Să răsari pe munţi, pe codri,
Pe curţi zugrăvite,
Pe movili clădite,
Răsai pe statul meu
Şi fă frumos trupul meu,
Să vadă, să ştie lumea şi norodul!
Să stai în gura mea,
Cum stă lumea şi ascultă cucul,
Când cântă în mijlocul codrului,
Şi telegarii din fundul grajdiului!

                                                                           Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

      Что это такое? / Ce să fie?




În pădurea uimitoare,
Cu zăpadă argintată,
Fost-am eu la vânătoare
Ieri, cu puşca încărcată.

Pe poteca neumblată
Am trecut, n-am lăsat urme.
Cine s-a găsit s-o bată?
Cine s-a aflat s-o scurme?

Şi mă  uit plin de mirare:
Neaua însă-a-ncurcat totul;
Ici sunt schiuri, colo - ghiare...
Cine-a străbătut omătul?

Tare-aş vrea să ştiu misterul
Semnelor de pe cărare.
Cine înfruntat-a gerul?
Cine-a fost azi-noapte oare?

Peste brazi aş vrea deodată
Ochii împrejur să-mi vadă:
Cine urma lui ciudată
Şi-a-mplântat-o în zăpadă?

                                1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Rugăciunea altui Dac

       




Tu, Maică Preacurată şi pururea frumoasă,
Aleasa noastră Doamnă şi Fiică a Luminii,
Tu, Dacie Divină, duh blând plutind în casă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe frunte astăzi spinii!

Prea mult Te-a încercat în ochi argint de lacrimi,
Prea mult omăt în plete Ţi-a troienit istoria,
Şi Maică a Durerii ai fost arzând în patimi
Şi fulgi de iarnă tristă Ţi-au nins prin veacuri gloria!

Ci, Maică Milostivă, în cronice mai plânge
Încet un prunc prea fraged, orfan de primăvară;
Noroc de temerarii ce-au lămurit cu sânge
Că nu e dor pe lume mai crâncen ca de ţară!

Tu, Dacie Preasfântă şi pururea frumoasă,
Mereu îmi dai putere, Tu, Fiică a Luminii,
Şi-acum, când curcubeul e liberă mătasă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe fruntea albă crinii!


                                                    Adrian Bucurescu