Mitologie românească
Am afirmat de mai multe ori că tot mitofolclorul nostru vine de la strămoșii traci. Aceasta se întâmplă și cu moroii, făpturi malefice din aceeași teapă cu strigoii, vârcolacii, pricolicii etc. Termenul moroi vine din tracicul MARON, atestat ca antroponim masculin, creat din MA RON ”Care se înnoiește; Care (se) schimbă; Care se transformă; Cel Prefăcut; Cel Viclean; Cel Înțepător; Care mușcă; Cel Rău”; cf. alban. me ”în”; rom. a râni; rană; a răni; alban. rinoj ”a (se) întineri; a (se) înnoi”; rom. morun; mreană; a mura; a murui ”a tencui; a unge cu humă”; mur (bot.); alban. i marre ”nebun; dement”; merij ”a urî; a dușmăni; a pizmui”; morr ”păduche”.
În mitologia românească, moroii sunt confundați uneori cu strigoii, chiar în descântece, deși primii ar fi ființe vii, pe când ceilalți sunt morți cărora nu li s-a îndeplinit corect ritualul funerar.
Moroii se nasc cu o tichie sau căiță pe cap și cu o cămașă pe trup. Un astfel de copil e născut de o femeie, care, pe când era însărcinată, a băut apă spurcată, în care un drac și-a lăsat balele. Diavolul vine la acest prunc și îi pune pe cap o tichie roșie ca a lui, iar când copilul se naște are pe cap o tichie de moroi. Moașa îl poate salva luându-i repede căița și rupându-i-o, ca să nu apuce copilul să și-o mănânce.
Sufletele celor născuți moroi își părăsesc trupul și umblă prin lume, făcând numai rău. Moroii deoache, mai ales pe cei cu sprâncenele îmbinate. Moroaicele sug sângele oamenilor și iau mana de la vite ori de la holde.
Moroii și moroaicele se adună noaptea în locuri părăsite sau în cimitire și pun la cale blestemății. Între ei trăiesc ca soț și soție, chiar dacă în viața de zi, pe care o duc între oameni, fiecare are alt soț. Când, din diferite pricini, nu își pot aduce și corpul, ei merg numai cu duhul de moroi. Însă, când se întorc, ei trebuie să-și găsească trupul în aceeași poriție în care l-au lăsat, fiindcă, duhul lor fiind orb, nu mai nimerește locul de unde a plecat, și atunci moroii mor. Ei merg în nopțile cu Lună Nouă la hotarul satului, ieșind pe horn la miezul nopții, călare pe cociorve, pe mături sau pe lopeți. Ajungând acolo, se bat între ei cu melițe în loc de săbii, sau cu ce mai au, iar din gură strigă ”Tai-ni-tai, tai-ni-tai”, căci altminteri s-ar omorî între ei. Bătaia moroilor începe când unul dintre ei strigă ”Usturoi roșu” și se termină când altul strigă ”Usturoi alb” sau când cocoșii strigă a treia oară.
Într-un descântec cules din Sărățeni, județul Ialomița, se pomenește de urgia și neutralizarea unei moroaice:
Moroaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins.
În dinți pe N. l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
Oscioarele i le-a subțiat,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.
Maica Preacurată
Din cer a văzut,
Din cer a auzit.
În brațe l-a luat,
Pe masă de argint l-a pus,
Cu basma de fir l-a șters,
Oscioarele i le-a dres,
Junghiul i l-a scos,
Leacul să-l pătrunză
Până-n os.
Moroaică,
Desfă-l pe N.
De orice rău ai pus pe el,
Că în piuă te-oi pisa,
În moară te-oi măcina,
În vânt te-oi arunca,
Încât și nori s-or mira!
Să rămâie N. luminat
Ca argintul cel curat.
Eu mă închin cu descântecul,
Maica Precista cu leacul.
Într-un descântec din Zgripcești, ținutul Muscel, moroaica se poate preface și în alte făpturi, tot îngrozitoare:
Tu, zmeoaică,
Tu, moroaică,
Șarpe mare te-ai făcut
Și-n grabă mare ai venit,
Din coadă plesnind.
Țipând și șuierând,
Din gură văpăi de foc lăsând,
Pe N. te-ai năpustit,
Cu coada l-ai împleticit,
Cu gura l-ai țocnit.
Dar eu cu săgeți te-am săgetat,
Cu crucea lui Dumnezeu te-am depărtat.
Câine turbat,
Necurat întunecat,
Cu 99 de rugi te-am bătut,
De pe trupul lui N. te-am pornit,
În mare te-am aruncat,
Cu săgeți te-am săgetat,
După tot trupul lui N. te-am curățat
Și te-am depărtat,
Să rămâie N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe pământ,
Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!
Adrian Bucurescu
