”11 elegii”
- continuare -
Încă o dată poetul se hotărăște pentru real (”A șaptea elegie”). Și atunci realitatea lumii se dezlănțuie, puterile trupului se ramifică uriașe, uimitoare ca pădurea tropicală după ploaie:
”Întind o mână, care în loc de degete
are cinci mâini
care în loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini”.
Materia se întoarce la materie. Trupul își reia nerăbdător lumea în stăpânire, simte prezentul, simte că participă intens la viață:
”Totul pentru a îmbrățișa
amănunțit totul
pentru a pipăi nevăzutele priveliști
și a le zgâria
până la sânge
cu prezență”.
Aceste elegii, atât de legate una de alta, ne duc cu gândul la cânturile ”Divinei Comedii”. Volumul este, fără exagerare, o replică modernă și în același timp complet originală la celebra operă medievală. Iar Nichita Stănescu - călător pe treptele cunoașterii - un Dante al timpului nostru.
În loc de tărâmul misticei roze din ”Divina Comedie”, poetul închipuie o țară a frigului, miraculoasă, o țară a purificării absolute, unde trupul prinde poftă de înălțare, scuturându-se de lumesc, pregătind împăcarea cu neastâmpăratul spirit:
”Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici,
și-o aură verzuie prevestește
un mult mai aprig ideal”.
Autorul râvnește acest frig, socotindu-l prielnic gândirii pure. Un volum de mai târziu se va numi chiar ”Măreția Frigului”; putem spune că Nichita Stănescu va mai reveni la această Hiperboree:
”zonă mortală
a mai marilor minții,
loc al nașterilor de copii de piatră
din care sculptați sunt doar sfinții”.
Ideea de zbor, prezentă încă din prima elegie (închinată lui Dedal), apare în continuare în ”Elegia oului, a noua”, pe care poetul a introdus-o mai târziu în volum. Conturul de ou a atras atenția marelui Brâncuși. Pentru posibila și incerta geneză a vieții din el l-a cântat Ion Barbu. La Nichita Stănescu oul este important deocamdată ca matrice a Păsării, a celei ce zboară, a celei care l-a amăgit odinioară pe Dedal.
Această pasăre nu-l lasă în pace, întrucât ea întruchipează ideea de înălțare, de salt spre abstract, idee care străbate volumul de la început până la sfârșit. Un sentiment de tristețe, de semn de înfrângere încheie însă și această etapă:
”Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârșit te naști, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare,
din coaja vieții niciunul,
niciodată”.
Următoarea elegie, ”Omul fantă”, închinată lui Hegel, este socotită de Eugen Simion ”un divertisment comic într-o operă serioasă”.
Într-adevăr, poetul pare a ne lăsa o clipă să respirăm liniștiți, să facem cunoștință cu spiritul pozitivist. Într-o lume a aparențelor
”Omul fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deșerturi”.
În această lume (a simțurilor imediate) nu e nevoie de cine știe ce zbatere întru absolut. Aparent totul ni se ivește clar, accesibil, întrucât
”Totul e lipit de tot:
pântecul de pântec,
respirația de respirațție,
retina de retină”.
Ca în marile tragedii shakespeareene, la un moment dat suntem aduși la realitate de bunul nostru simț plebeu.
Apoi, ca un sunet de orgă, ce pare a răsuna profund în simțurile noastre o clipă adormite, se anunță ”Elegia a zecea”:
”Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n picioare de cai fugind.”
Puși deja în alertă, asistăm la încă o dramă ce ne privește totuși pe toți.
Suntem încă lipsiți de organe pentru înțelegerea lumii, suntem lipsiți de arme cu care să cucerim Certitudinea:
”Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru cine vine;
vine mirosul, apoi liniște
nu există ochi pentru ce vine”.
Primul între noi care simte această lipsă este, evident, poetul, vizionarul care merge întotdeauna în frunte. Dar el însuși nu poate defini această inefabilă previziune, prin ce har i se comunică lui ceva încă neștiut de nimeni:
”Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz și vedere
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere”.
Partea umană din artist nu rezistă la această teribilă încercare, se sfărâmă, căci, spune el:
”Mor de o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi”.
Această boală de natură luciferică este fără nădejde, fără leac:
”Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu”.
Problema rostului omului pe pământ se pare că este cea mai complicată, întrucât ne frământă pe toți. Poetul deublat de filosof, poetul ce-și caută aripi este trimisul nostru la porțile cunoașterii.
Neputința de a ne aduce un răspuns îl roade până la pierderea sinelui. Totuși, ”Elegia a zecea” pare a aduce alinare, cadențele poetului ni se sapă în suflet ca legile din codul lui Hamurapi supușilor săi.
Da, artistul a reușit să smulgă ceva ce trebuie adus în conștiințe:
”A te sprijini de propriul tău pământ
când ești sămânță, când iarna
își lichefiază oasele și albe și lungi
și primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ta țară
când, omule, ești singur, ești bântuit
de neiubire,
(...)
A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințeor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ”.
Idea autodepășirii permanente nu se pierde nici în acest grandios final de simfonie a cunoașterii:
”Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva...
care poartă numele primăverii...
A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.
A fi sămânță și a te sprijini
pe propriul tău pământ”.
Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”, Ed. Macarie, 2000
