Mitologie daco-română
În listele cu plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, figura și KYKOLIS, denumire pronunțată K-IUK-OLIS, care, literal, înseamnă ”Care sună Frumos (Deosebit)”; cf. rom. ca; latin. echo ”ecou”; rom. ales; Iele (mit.); latin. alius ”diferit”. Alte sensuri se desprind din rostirea KIUK-OLIS ”Vestea Minunată; Prevestirea de Sus”; cf. rom. ghioc; a ghici; Iele (mit.); uliu; alban. yll ”stea; astru”; engl. holy ”sfânt”; Așadar, cu totul, KYKOLIS se tălmăcește prin ”Prevestirea; Vestitorul; Cântecul; Sunetul; Zgomotul; Clopoțelul”; cf. rom. huhurez; cocor; a chehăli ”a tuși”; ghiocel. Delicata floare de KYKOLIS, adică a ghiocelului nu doar că seamănă cu un clopoțel, dar, fiind prima, când iarna e pe sfârșite, este și vestitoarea primăverii.
O variantă în dialectul traco-bithyn, pentru KYKOLIS, consemnată într-un dicționar antic, era GAGYLE ”Mierlă Aurie”, pasăre al cărei cântec este deosebit de frumos.
Ghiocelul (Galanthus nivalis) este o plantă fragilă, din familia Amaryllidaceae, care înflorește îndată după topirea zăpezii, uneori chiar înainte, prin păduri și fânețe umede. Bulbul conține alcaloidul lycorin, iar florile, nivalină, o substanță cu acțiune în tratamentul paraliziei infantile. În medicina arhaică, ghiocelul se întrebuința la scăldători împotriva reumatismului. Ceaiul de ghiocel se lua pentru poală albă, iar cu decoctul se făceau spălături. Iată de ce medicii geto-daci, vestiți în Antichitate pentru știința lor, trecuseră și ghiocelul printre plantele de leac.
La Braniștea, în ținutul Covurluiului, copiii se întreceau în a săpa și aduce acasă cât mai mulți ghiocei mamelor lor, în credința că atâția pui de găină vor avea în vara următoare și tot atâtea clăi vor aduna de pe urma plugului. La rândul lor, copiii din Sărățeni, județul Ialomița, se duceau pe luncă sau în zăvoaie, își puneau mâinile pâlnie la gură și strigau:
Ghiocel,
Clopoțel,
Sună tare,
Fără-ncetare.
Până te-aude
Sfântul Soare,
Și el s-o-ndura,
Razele le-o îndrepta
Din crucea nămiezii
În puful zăpezii,
Și ea s-o topi,
Mult n-o mai bălti,
Pământul s-o aburi,
Tu vei muguri
Și vei înflori,
Primăvara va veni,
Bine ne va fi!
În doine, ghiocelul este legat de dragoste și de dor:
Ghiocel din deal adus,
Câte flori pe deal în sus,
Toate cu mândra le-am pus.
În etnobotanica românească, întâlnim și ghiocei-bogați (Leucojum aestivum și vernum), plante fragile, cu mai multe flori albe la vârful tulpinii, tot din familia Amaryllidaceae, Aceștia cresc prin fânețe umede, păduri umbroase și lunci. Se cultivă și prin grădini, ca plante decorative. Însă bulbii lor conțin alcaloizi toxici, care uneori pot provoca intoxicări la vite.
Într-o legendă, se spune că un om numit Ghiocel avea opt copii, dar murindu-i soția, s-a recăsătorit. Însă mama vitregă i-a alungat pe copii din casa părintească. Aceștia, patru băieți și patru fete, s-au împrăștiat în lumea largă și, de prea multă mâhnire, s-au prefăcut în flori. Ghiocel s-a pornit în căutarea lor, dar nu i-a mai găsit și, de dorul lor, s-a prefăcut și el în floare.
O legendă din Cocora, județul Ialomița, spune că Zâna Iernii a vrut odată să se întâlnească mai repede cu sora ei, Zâna Primăverii, având să-i spună ceva foarte important. Întru acestea, i-a poruncit lui Făurar, străjerul ei, să-i făurească mai mulți clopoței, pe care să-i împrăștie prin lunci și păduri, ca să fie auziți de sora ei. Făurar a îndeplinit porunca și i-a răspândit. Zâna Primăverii le-a auzit clinchetele și, în drum spre sora ei, i-a prefăcut în ghiocei, hărăzindu-le să fie primii care vor înflori.
Într-o altă legendă din satul ialomițean Sărățeni, se povestește că, pe când Iarna se plimba cu sania trasă de cai năzdrăvani, zurgălăii acestora s-au pierdut la marginea unei păduri și s-au prefăcut în ghiocei.
Într-un descântec de ursită, din satul Copuzu, din același județ Ialomița, se pomenește și de ghiocei:
Sub o salcie pletoasă,
Șade Zâna cea Frumoasă,
În păr cu ghiocei
Și-și cheamă drăguțul ei,
Așa stă și N.,
În păr cu ghiocei,
Și-și cheamă ursitul ei.
El o auzea,
Nici că mai stătea,
Pe cal negru-ncălica,
Și calul gonea,
Ursitul la N. ajungea
Și amândoi se drăgostea.
Adrian Bucurescu
