Frunză-n vânt

 

 

Frunză-n vânt, frunză-n vânt,

lasă-mă să te descânt,

să te duci la draga mea,

până nu cad fulgi de nea!

Du-te-n semn de toamnă rece,

că de dor mie nu-mi trece!

Mi-ar trece cu mângâieri,

cum gândeam până mai ieri.

De prea mult dor mă usuc

ca tine, frunză de nuc,

ca tine m-am veștejit

de prea mult dor și iubit,

ca tine cad la pământ

și mă leg cu jurământ

să nu mai iubesc vreo fată,

cât ar fi de minunată.

Amară ca dorul nu-i

nici frunza pelinului,

măcar zici că-i de argint,

măcar știu cum să mă mint,

măcar dorul meu, petardă,

drept în inimă s-o ardă

pe iubita străioară,

chiar dacă-i imaginară!

 

                     Adrian Bucurescu

Desculți și muți

 

 

Cine știe ce-or scorni dușmanii 

După ce voi adormi de tot,

Teamă nu vor mai avea că-ndată

Le voi arde una peste bot.

 

Ca și altădată, Bărăganul

Troscot va ivi și mușețel,

Doar că dropiile, chiar așa sărmane

N-or mai vrea pomană de la el.

 

Pentru al cui suflet să ia vamă?

Cine lor molitva le-ar citi?

Vechea rânduială se destramă

Și nimic n-o va mai aminti.

 

Cel mai bine-ar fi să nu te naști,

Inima de-a-n proasta să nu-ți bată.

Și-uite-așa, nici nu ai mai muri,

Pentru că nici n-ai iubi vreodată.

 

Dar așa, te-ncântă lumea-n floare

Și la ornic uiți să te mai uiți,

Și te pomenești printre aceia

Ce vor învia desculți și muți.

 

                          Adrian Bucurescu