Vulturul

          Mitologie românească

     În istoria Tracilor este atestat și un erou troian cu numele de PHILETOR, care, literal, adică PHI LETOR, se traduce prin ”Cel de Sus; Cel Înalt; Care zboară; Care plutește; Care se ridică”; cf. rom.  pe; altar; lujer; Lazăr (n.); engl. leader ”fruntaș; conducător”; alban. faltore ”templu”. Din PHILETOR româna a moștenit vultur, vâltoare, fluture, a flutura, Boldur (n.) și Blidaru - cetate dacică din complexul de la Sarmizegetusa Regia. 

     În tezaurele geto-dacice de la Pietroasele și Apahida, Gemenii Divini, Apollon și Diana, sunt simbolizați de câte doi vulturi identici. Așadar, în cultura Tracilor, vulturul era pasăre sacră.
   

     Ca și la Traci, și la Români vulturul este un simbol al forței și voiniciei. De multe ori, în mitologia noastră, el este Împăratul Păsărilor. Uneori, este același cu pajura și, în basme, îi readuce pe eroi din Tărâmul Celălalt în Lumea Albă, adică în lumea noastră. Alteori, duce ultimele mesaje ale voinicilor către mamele sau iubitele lor. Este trimis și să găsească și să aducă iubitele eroilor. Într-un descântec de dragoste din ținutul Tecuci, vulturul are un rol mai degrabă justițiar:
Hulture,
Vulture,
Să te faci pasăre zburătoare,
Să te duci la casă la N.,
Ce-i găsi în capul lui
Să iei să pui în capul tău!
Ce-i găsi în ochii lui
Să iei să pui într-ai tăi!
Ce-i găsi în casa lui,
În masa lui, în bătătura lui,
În dobitoacele lui:
Fapt, dat urâtul cel mare,
Strigare din sat
Să iei să pui în penele tale!
Să te duci la muierile
Care l-o făcut și l-o dat!
De-i umbla
Și-i căuta
Și nu-i găsi-o,
Să te duci în vad,
Să te cureți, să te speli,
Să vii la mine spălat și curat,
Că eu cu pâine te-oi hrăni,
Cu vin roșu te-oi cinsti,
Cu miere te-oi îndulci.
Făpturile, daturile
Să se facă lup turbat,
Să se ducă din vad în vad
Pe capul cui o făcut și l-o dat,
Și N. să rămâie curat,
Luminat!

     În colinde, vulturii apar mai mult ca personaje ale unui decor sălbatic, potrivit vitejilor:
Dalbe zori de ziuă,
Voi nu vă grăbiți
Și nu-mi răsăriți,
C-am fost depărtați
Peste-ăi vârfi de munți,
Unde nencetat
Doi vulturi se bat
Pe-un fulg aurel. (...)
     Am spus că, în mitofolclorul românesc, vulturul este confundat cu pajura. Într-un descântec de însurătoare, din Preutești, ținutul Sucevei, pajura ”împăjurată” este invocată pentru a încălzi inima celei iubite:
Pajură împăjurată,
Cu foc împăcată,
Cu foc încinsă,
Cu foc aprinsă,
Nu umbla ciungii-ciungii,
Codri părlii răsturnând,
Și te du la ursita mea,
Care de Dumnezeu e lăsată
Și de oameni buni îndemnată!
Pe gura cămeșii te vâră,
La inimă te așează,
Inima să-i sfârâiască,
Trupul să-i clocotească!
Cu dinții roadeți-l,
Cu limba lingeți-l
Și cu cozile ștergeți-l!

     Simboluri împărătești, chiar sacre, vulturul și pajura apar pe stemele multor țări, inclusiv pe cea a României.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu