Noroc a avut de maică și taică.
Noroc a avut de țară frumoasă
și iarăși noroc de măr și drăgaică,
de leagăn în grinda din casă.
Noroc a avut de lacrima geniului,
de sat și de stele, de nuferi pe ape.
Noroc a avut de foșnetul plopului,
de iriși curați între pleoape.
Noroc a avut de marea și cerul
și-a fost rourat de floarea albastră
și mult a iubit pe lume adevărul
și doina și datina noastră.
Doamne, și-l prinse viforul vremii,
Doamne, și-l ninse cu nenoroc!
Geaba-l mai cheamă cerbii și urșii,
geaba-i mai cântă paseri prin soc!
Atunci Mihaiul strânse deodată
florile dalbe ale limbii române
și împleti o cunună bogată,
podoabă cosițelor Țării-Stăpâne.
Apoi, ascultând o chemare de lut
și inima mării care bătea,
nu-și mai păstră pentru sine decât
un singur dor și un nume de stea.
Adrian Bucurescu
P. S. Această poezie a apărut în prima pagină a revistei ”Flacăra”, la 13 Ianuarie 1977.
