Verde și rece-i lacrima bradului.
Cerul e vânăt. Piatra e seacă.
Hei, de-a călare trece Viteazul,
oastea vrăjmașă să mi-o întreacă.
Cerbii cei albi cată pe-aproapele,
urma domnească să nu mi-o piardă.
Abia-și mai ține Mihaiul pleoapele
de neodihnă: veșnic cu-o bardă.
Viața mai toată-i alergătură.
Iată Valahia-i pohta lui dulce.
Iată Moldova-i fulgerătură
ce nu-l adastă să mi se culce.
Ci Alba Iulia, mândra cetate
fost-a aleasă dalbă a domnului,
unde trezit-a neamul și legea
din prea adâncul mrejelor somnului.
Și-așa rămas-a în frunza codrului,
în valul apei, în muchia dealului,
IO MIHAI, Domnul Valahiei
și al Moldovei și al Ardealului.
Că nu e piatră, nu e pădure,
nice fântână, nice un plai
să nu foșnească în românește:
Glorie Eroului,
pururea Bravului
Marelui Domn Mihai!
Adrian Bucurescu
Această poezie a fost publicată în revista ”
Flacăra”, nr. 28, la 15 Iulie 1976.