Prietenului meu Adrian Bucurescu,
născut în ținutul Dacilor Napai
Cartea despre care scriu astăzi se numește Dacia Secretă și a apărut în colecția Rădăcini, în anul 2012. Ea este semnată de un scriitor și gazetar cunoscut, pe numele lui Adrian Bucurescu.
Mărturisesc, am mai citit din și despre carte, dar niciodată până acum n-am pătruns în construcția ei, ca într-o cetate de suflet zidită între vânturile mari ale istoriei, din Câmpia Bărăganului, în ținutul Dacilor Napai, al celor de lângă Naparis (Ialomița).
Este pledoaria unui om pătimaș, poet în fibra lui, dar și cititor în pietrele vechi și în tainele care se deschid numai inițiaților.
Dacia - un subiect parcă interzis istoriei lumii. Mitologia ei fabuloasă a fost ocolită, a fost ascunsă mai bine zis, în primul rând de știința oficială românească, aceea care și-a clădit cărțile și crezul numai pe teoria latinității adusă în straițele unor corifei ardeleni formați la școala iezuiților din Marea Romă.
Cei care au pătruns cu argumentele științei, ale istoriei, dar și ale iubirii, în misterele dace au avut parte ori de un boicot bine organizat, ori de acuza de nebunie, ori au fost îngropați sistematic în uitare. Nicolae Densusianu, dar și Vasile Pârvan, sunt capete de listă. În vremea noastră, a venit o strălucită universitară americană, lituaniană de origine, Maria Gimbutas, trecută în veșnicie acum câțiva ani, care și-a zidit opera pe studiul civilizațiilor din vatra Carpaților. N-a fost nici măcar tradusă integral în România.
Vin arheologi germani de clasă mare, fac documentare, scriu cărți, vine un consilier de vază al luminosului papă Ioan Paul al II-lea, vin experți nordici și scriu despre matricea dacică a marilor civilizații din Europa antică. Ei, și ?!?
Istoricii noștri se ascund ca struții în șabloanele latinității, se mângâie cu gândul că au învins teoriile panslaviste, că nu suntem bulgari cu toții, ci doar cumani, cum zicea un senior fantezist, își însușesc voios epitetele unor alogeni obraznici despre ”dacopați”, ”protocroniști” etc.
Dar mai nasc în România și oameni care umblă prin cărțile vechi, în inscripțiile bătute în piatră, în tăblițele și în tezaurele dezgropate peste tot, acolo unde a fost în protoistorie imperiul getic.
Un astfel de om este și prietenul meu Adrian Bucurescu.
Visul Daciei nu este altceva decât o recitire a istoriei antice după surse de prima mână, de la Homer, Hesiod, Platon, Sofocle.
Pentru că, iată, a fost o datorie a grecilor să scrie despre ”cei mai viteji și mai drepți între traci”, cărora le-au preluat misterele zalmoxiene, pe Orfeu tracul, pe Apollon și Artemis, gemenii divini, întemeietorii religiei trace. Iar mai apoi a fost o datorie a romanilor, după războaiele fratricide ale iberului Traian cu frații lui daci, să ridice statui de trei metri, din porfir, pentru dacii nemuritori, care nu sunt închipuiți niciodată prizonieri înlănțuiți, ci demni și calmi, ca niște strămoși care s-au întors acasă.
”Nu există scriitor grec sau latin care să nu vorbească despre uriașa putere care se înființa în nordul Dunării”, scrie Adrian Bucurescu. Și citează din Tucidide, Xenofon, Platon, Aristotel, Cezar, Cicero, Virgiliu, Horațiu, Strabon, Titus Livius, Plinius cel Bătrân, Ptolemaios, Lucian din Samosata, Cassius Dio.
Bucurescu face apel la folclorul ”păgân”, mai exact, ”precreștin”, la Caloian, la baladele străvechi din ținutul Napailor, și mai cu seamă la fabuloasa Miorița, balada mitologică a întemeierii lumii vechi prin moartea ciobanului care este Apollon, zeul luminii. Mitul Copiilor Sfinți, Gemenii Divini, este mitul tutelar al lumii geto-dace. Nașterea lor s-a numit Bela Gines (Nașterea Curată), iar legile care au guvernat lumea neamului imperial al geților s-au numit Legile Belagine.
Din inscripțiile scrise într-o limbă ciudată care sună a latină, dar e prelatină, probabil dacă, din legende și cântece, Adrian Bucurescu construiește legenda primordială. Care are similitudini uluitoare cu Biblia, vorbește despre Maria (Măreața), zeița magiei și războiului, mama Gemenilor, despre Amazones, preotesele luptătoare ale Dacilor, femeile care-și tăiau un sân să poată încorda arcul de luptă, despre uciderea Pruncilor la ordinul regelui scit Erete pentru a scăpa de Gemeni. Sar semnificația supremă este aceea a Învierii lui Apollon, Domnul Napailor, unde totul se trece în legenda cristică.
Apollon și Artemis sunt ”dalbii de pribegi”, din poezia populară, sunt ”nemuritorii” religiei zalmoxiene.
Suntem în plină poezie inițiatică, atingem cu mâna miturile, pe cel al Tinereții și Vieții fără de Moarte, ne împărtășim din Apa Vieții, trăim în Hardeal (vezi Ardeal, nu ceva venit din Erdely!), Grădina Maicii Domnului cea evocată de Papa Ioan Paul al II-lea, român de origine (Voicilă, neam de ciobani din Carpați).
Mitul Păsării Măiastre este povestea reginei Tomyris, regina amazoanelor, învingătoarea lui Cyrus cel Mare.
Paralele din istoria antică sunt demonstrate de Adrian Bucurescu cu texte revelatoare. Legăturile cu Druizii - celți, cu Essenienii despre care istoricul Joseph Flavius spune: ”Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viața lor amintește, în cel mai înalt grad, de cea a dacilor numiți pleistai”.
Bucurescu intră și în istoria războaielor purtate de Daci. De Burebista, nu regele, ci împăratul unui imperiu despre care uriașul istoric modern, Teodor Mommsen, spune că ”se întindea pe ambele maluri al Dunării și ajungea spre sud până în interiorul Traciei, Iliriei și în Țara Nordică”.
Burebista și Deceneu, preotul, sunt stâlpii imperiului care n-a apus prin moartea lui Burebista cel înmormântat la Reșca, în Romanați, lăsând în locul lui pe împărăteasa Romula.
Apoi vorbește despre Decebal, despre faptul că dacii liberi din Maramureș, din Moldova, din unele zone ale Munteniei nu s-au împăcat niciodată cu stăpânirea romană.
Vine în cartea lui Adrian Bucurescu și demonstrația la care mulți ignoranți, dar și dușmanii viscerali ai neamului românesc fac frisoane: ”Poporul român s-a născut creștin”. Afirmație acoperită de probe pe care orice for științific trebuie să le accepte.
Trecem spre Evul Mediu, spre analiza legendei lui Negru Vodă, Tochomery, voievodul de Făgăraș, care s-a căsătorit cu Mărgărita, fiica lui Seneslav, s-a stabilit la Târgoviște și s-a îngropat în templul lui Sân Nicoară (Nicolae), închinat religiei zalmoxiene. Nașii lui au fost olteni, iar fiul lor s-a chemat, cum altfel, Basarab.
O să vă propun un concept nou, acela de istorie torențială. El e ilustrat de cartea lui Bucurescu, Dacia Secretă.
Luați din ea tot ce vreți, acceptați ce vreți, dar nu vă mai purtați ca niște neofiți care spun, vorba lui Marin Preda, ”Animalul acesta nu există”!!!
Prea multe dovezi au năvălit peste noi, prea multă ură au consumat dușmanii vechi ai acestui popor pentru a îngropa cât mai adânc taina ”Dacilor muți”.
Iată, fulgurant, câteva etape ale urii. Primul unificator medieval al Țării Dacilor, Mihai Viteazul, a fost numit de unii contemporani interesați, ”Malus Dacus”, ”Dacul cel Rău”.
Între Ecaterina cea Mare a Rusiei și împăratul austro-ungar Franz Ioseph al doilea a existat un schimb de scrisori privind rostul statului independent Dacia, un fel de ”cordon sanitar” între cele două imperii. N-au căzut de acord, pentru că fiecare dorea să călărească acest spațiu mirobolant, cu munți plini de aur, cu ape bogate, cu câmpii mănoase.
Adrian Bucurescu își încheie minunatul drum prin mitologia dacilor cu un recurs la marele întregitor în spirit, Mihai Eminescu.
Cu poemul-testament Rugăciunea unui dac.
O carte fundamentală. O carte prin care puteți face o călătorie incredibilă în memoria acestor pământuri minunate și blestemate în același timp.
Am scris într-un volum al meu de versuri un poem care se numea Poemul dacilor muți. Se încheia așa:
El, prințul vorbitor
al unei limbi moarte la naștere
El, dorul, supraviețuitorul
între vechii lui frați
Trece pe lângă noi, urma să i-o vezi
îngenuncheat s-o simți
El este poetul fără statuie
al dacilor muți.
Îi dedic acest poem târziu prietenului meu din neamul Dacilor Napai, ialomițeanului Adrian Bucurescu...
Nicolae Dan Fruntelată,
”SCAUNUL ELECTRIC (trei)”, Editura BETTA, 2018,
pag. 187 - 193
