Mitologie daco-română
În graiul geto-dacic, cucul se numea KOYKO, KUKO sau KYK, ultima variantă pronunțându-se și KIUK și KUIK. K-YK însemna literal ”Care vorbește (arată; povestește; prevestește”); cf. rom. ca; iaca!; iacă!; latin. echo ”ecou”; rom. ghioc; a ghici; gogă ”conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului, la Vergel; alban. gjuhe ”limbă”. I se mai spunea, ca și ghiocelului, KYKOLIS ”Vestitorul; Prevestirea”. Etimologia populară, geto-dacică sau românească, a dus la tâlcul de K-YK OLIS ”Care arată (se comportă) ca Uliul”; cf. rom. ca; iaca!; iacă!; ghioc; uliu. De aici a rămas credința populară după care cucul a fost uliu toată iarna și începe a cânta din ziua de Buna Vestire. El cântă până la Sânziene sau până la Sân-Petru, când aude șuierul coasei sau se îneacă cu orz ori cu boabe de cireșe, și, nemaiputând cânta, se preface iarăși în uliu.
Desigur, tot grație cântecului ei frumos, în dialectul traco-bithyn este atestată, într-un dicționar antic, și GAGYLE ”mierla-aurie”.
În tradițiile românești, cucul este considerat pasăre sacră, aducătoare de bucurie, plăcută lui Dumnezeu, fiind un mare păcat s-o ucizi. Mitofolclorul îi acordă un rol primordial, așa cum se înțelege și dintr-o doină:
De când s-a urzit pământu,
De-atuncea ne bate vântu,
De-atuncea ne cântă cucu.
Dar cucul nu aduce mereu bucurie, cântecul lui având uneori efecte teribile, prevestitoare de nenorociri, mai ales când este acompaniat de maica lui:
Frunzuleană de nagară,
Este-un cuc între hotară,
Și cu nucele amară,
Și cântă de se omoară.
Dară muma cucului
Șade-n vârful nucului,
Și-așa de tare cânta,
Crengele în jos pleca,
Mare foc și mare vânt,
De lua frunza de pe câmp.
În cadrul unor obiceiuri magice, cucul est ”plătit” să cânte, cum se înțelege dintr-o altă doină:
Frunzuleană pui de nuc,
Bată-te-ar pustia, cuc!
Ți-am plătit să-mi cânți un an,
Nu mi-ai cântat nici de-un ban.
În general, cucul este înzestrat nu numai cu darul cântecului, dar și cu cel al vorbirii:
- Cucule, de unde vii?
- De pe Jii, de peste Jii,
De pe cei codri pustii.
- De-a mea maică ce mai știi?
- Ia, ți-oi spune veste bună,
Că maica ți-e sănătoasă,
Pâine albă frământa
Și la tine se gândea.
În continuarea cântecului, cucul aduce știri liniștitoare și despre sora și fratele celei care întreabă.
Se mai crede și că primul cântat al cucului vestește anii pe care-i mai are de trăit cel care îl aude, sau câți ani mai are până la căsătorie cel (cea) care îl aude și încă nu s-a căsătorit. De obicei, cucul participă, ca mesager, și la farmecele de dragoste.
În tradițiile populare se practică și Răscucitul, prin repetarea cântecului acestei păsări, pentru apărarea manei vacilor. Primăvara, de Lăsatul Secului, începe Jocul Cucilor, când tinerii se deghizează în cuci, dansând în cadrul unei nunți simulate și lovind sătenii cu bețe sau bice. Se crede că, prin intermediul măștilor acestui joc și cu ajutorul zgomotului de clopote, cucul alungă duhurile rele, iar prin atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă se alungă boala. La sfârșit, măștile se distrug.
Conform calendarului popular, de Buna Vestire se sărbătorește și Ziua Cucului, când se consideră că începe și primăvara. Atunci i se dezleagă limba, fiindcă a mâncat din primii muguri ori pentru că a cântat în Poarta Raiului.
Tăcerea cucului după Sânziene sau Sân-Petru se mai explică și prin pribegia lui la curțile Dorului:
Zis-a Dorul să mă duc
După cântecul de cuc,
Sus în vârful muntelui,
La curțile Dorului,
Unde-s porțile de pară
Și oameni fără tihneală,
Unde-s porțile de foc
Și oameni fără noroc.
Fiind o pasăre neobișnuită, cucul este scos din regnul care ar trebui să-i fie firesc. Într-o poveste-ghicitoare, la întrebarea ”ce este pasărea-nepasăre?”, răspunsul este Cucul, ”pentru că el nu vărează, nu iernează, iar puii, dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i crească”.
Datorită singurătății sale, pasărea acesta este simbolul solitudinii,de unde și expresia singur-cuc.
Adrian Bucurescu
