Copiii mei, Dan şi Maria, la Berlin. Foto: Valeria Bucurescu

Povestea vorbei

          Fudul de urechi

     La început, zicala fudul de urechi se va fi referit la cineva care nu dorea să stea de vorbă cu oricine. Cu alte cuvinte, se ţinea mândru. În zilele noastre, fudul de urechi înseamnă pur şi simplu surd, indiferent de "corectitudinea politică". Dacă e fudul de-o ureche, înseamnă că aude doar cu cealaltă, iar surd toacă se zice despre cineva complet surd. Cică surdul nu aude dar le potriveşte. A vorbi de-a surda înseamnă a vorbi degeaba, în zadar. Tot aşa, când cuiva îi intră pe-o ureche şi-i iese pe cealaltă, înseamnă că acela nu reţine ce i se spune, trece uşor peste cele auzite sau nu ascultă sfaturile primite. Mai de mirare este zicala cu unul într-o ureche, adică smintit, scrântit, ţicnit; desigur, s-a pornit de la faptul că insul nu este întreg la trup, apoi că nu e nici la minte. Când cineva îşi pierde răbdarea, aşteptând să mănânce, se zice că i s-au lungit urechile de foame. Până peste urechi înseamnă foarte mult. A mişca din urechi va să zică a mitui, a da mită. Şi un ac are urechi, iar a scăpa ca prin urechile acului înseamnă a scăpa cu greutate, în mod miraculos dintr-o situaţie dificilă.
     Organ important şi vizibil, urechea a intrat şi în etnobotanica noastră. Astfel, o ciupercă bună de mâncat se numeşte urechea babei; aceleiaşi ciuperci i se mai zice însă şi pitacul-dracului. În graiul popular, în flora românească se mai întâlnesc şi următoarele plante erbacee: urechea-iepurelui, urechea-porcului, urechea-şoarecelui şi urechea-ursului. Metaforic, şi măgarilor şi iepurilor li se spune urecheaţi. Urechea a pătruns şi în onomastica românească, înnobiilată de celebrul cronicar Grigore Ureche, apoi de Vasile Alecsandrescu-Urechia, istoric, scriitor, om politic şi membru fondator al Academiei Române, precum şi de fiii acestuia, şi ei scriitori, Alceu şi Nestor Urechia.


                                                                                                           Adrian Bucurescu