Magie daco-românească
În etnobotanica românească, mătrăgunei, plantă erbacee otrăvitoare, i se mai spune și iarba-codrului, iarbă-bună, floarea-codrului, doamna-mare, împărăteasa, împărăteasa-buruienilor, nădrăgulă, țilidonie sau cireașa-lupului. Geto-Dacii o numeau MATER GONA, adică ”Frumoasa din Adânc; Cu Fața Scufundată (Îngropată); Doamna Întunecată ; Inițiatoarea Răului; Foarte Primejdioasă”; cf. rom. mutră ”față”; mitră ”acoperământ împodobit al capului, la arhierei; coroană sau cunună purtată de împărați sau regi”; modru ”chip; fel; soi; mijloc; putință; posibilitate”; Motru - munte, râu și vale; latin. mater ”mamă”; materia ”materie”; maturus ”copt; matur”; motor ”cel care pune în mișcare”; alban. moter ”soră”; rom. câine; chin; a căni ”a vopsi părul cu negru”; gunoi; ghionoaie ”ciocănitare”; Gheonoaia (mit.); alban. hon ”abis; prăpastie”; gjon ”bufniță”; rom. mătrăgună; motroină ”femeie foarte îmbrobodită”; Modrogan - o alee în București; alban. matergone ”mătrăgună”.
Mătrăguna este o plantă viguroasă, veninoasă, cu flori brun-violete și cu fructe negru-vineții, lucitoare. Crește prin păduri, tufișuri sau viroage.
Rădăcina mătrăgunei seamănă cu un trup omenesc, ceea ce a dus la nenumărate superstiții, nu doar la Români, ci și la alte popoare, atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscențe din rituri arhaice și doar puține femei mai cunosc rânduielile după care se culege.
Acestei plante i se atribuie mari puteri și e socotită stăpâna ierburilor, fiind foarte temută. Ea este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ți vezi norocul sau câți copii vei avea; dacă vrei să te măriți cu cineva; dacă ai dușmănie pe cineva și vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi iarba-codrului”.
Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunchează de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori spre Apus, de 15 ori spre Miazăzi și de 15 ori spre Miazănoapte, apoi aprinde tămâie și o sapă pe gândul ce-l are. De găsește vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă dorește moartea cuiva. Unii cred că ar ajunge doar strivirea rădăcinii, ca să aducă moartea vrăjmașilor.
Înainte vreme, frumoase sau urâte, cu zestre sau fără zestre, fetele se grăbeau să se mărite. Dacă nu se ivea mai repede un prilej, atunci apelau la farmece de dragoste. Printre altele, cereau și ajutorul puternicei mătrăgune.
Datini străvechi, ce trebuiau ținute întocmai, le cereau nubilelor să sape și să culeagă planta în toiul nopții, complet despuiate, și să danseze în jurul ei, rostind descântece. Nuditatea le era dictată de mai multe tălmăciri ale denumirii mătrăgunei: MATER GONA ”Arătarea Dedesubturilor; Expunerea Ascunzișurilor (Secretelor); Prezentarea Ademenirilor (Ispitelor)”; cf. rom. mutră ”față”; arom. amutrescu ”privesc”; rom. goană (pop.) ”împerecherea vitelor; montă”; alban. hon ”abis; prăpastie”; genjej ”a minți; a păcăli; a înșela; a deruta”. A apărut astfel, în română, termenul *matragoancă, din care a derivat matracucă ”femeie depravată; curvă”, care în vechime însemna și ”mătrăgună”, dovadă grec. matrakuka ”mătrăgună; prostituată”. Desigur, cele mai multe fete care practicau astfel de obiceiuri erau nevinovate, neavând niciun gând de a se prostitua, ci doar de a se mărita.
Așadar, ritualul culegerii plantei le obliga pe cele ce o săpau și o culegeau să se dezbrace de tot, arătându-și farmecele și rostind o invocație ca aceasta:
Mătrăgună,
Doamnă Bună,
Mărită-mă-n astă lună!
De nu-n asta,-n aialaltă,
Să nu fiu nemăritată,
Că s-a ros funda de pleată,
Degetele, de inele,
Și grumazul, de mărgele!
Săpau apoi mătrăguna și o așezau pe pământ, îndreptată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde era scoasă, se puneau pâine, sare și un ban, ”prețul mătrăgunei”. Se spunea că trebuie răsplătită, căci altfel nu ar mai fi avut niciun efect. Exista și teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o și nu au plătit-o s-o ducă de unde au adus-o, amenințându-le cu înspăimântătoare răzbunare dacă nu s-ar fi supus.
Totuși, peste tot se spunea că e păcat a căuta împlinirea dorințelor cu ajutorul mătrăgunei. De aceea, când chemau puterile ei, culegătoarele aprindeau tămâie și lumânări, îi aduceau în dar pâine, sare și bani, rugându-se la Dumnezeu pentru izbăvirea de păcate. Mătrăgunei îi era atribuită o viață aparte, interiorizată. Oamenii se fereau să arunce apă murdară și alte lucruri pe ea. Nici pe copii nu-i lăsau să se joace în jurul ei, fiindcă se credea că mătrăguna fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte.
Adrian Bucurescu
