Se stârni din senin
un vârtej de raze în crucea amiezii.
Un nor jerpelit
își scutură praful deasupra câmpului.
Paparuda dansează
lângă puțul secat.
În preajma puțului,
sub văpaița Soarelui,
până și bălăriile
s-au vătămat,
chiar și salcâmii s-au întristat.
Doar Paparuda
palpită de verde
și pocnește din degete.
Sânii ei cruzi
înfruntă pravila
destrăbălatei secete.
Vino de ne udă,
Paparudă-rudă,
rudă cu norii
leoarcă de mană,
rudă cu iarba
de pus la rană!
Dezleagă ploaia
cu topor de aramă,
încuie lacăte
și descuie-le-n apă!
Sună din cheițe,
să vină ploițe,
și dă cu ulciorul,
să fulgere norul!
Suie-te în cer de jar,
deschide-i porți de cleștar,
să curgă, măre, în puhoaie
neprihănită ploaie!
De n-oi avea miloste,
du-te pe pustii,
și la seceta noastră
să nu mai vii!
Nu te înturna din nedragoste,
căci de-oi mai veni,
nu ne-oi mai găsi,
n-ai mai avea ce meni,
că tu n-ai văzut,
orbită de argintul pelinului,
cine așteaptă în trăsura
trasă pe dreapta Destinului.
Adrian Bucurescu
