duminică, 11 septembrie 2016
Povestea vorbei
Răbdări prăjite
Cum, de obicei, românul face haz de necaz, aşa face şi în privinţa foamei, prin imagini care mai de care mai fistichii. De pildă, despre cel ce rabdă de foame spune că se hrăneşte cu răbdări prăjite, iar masa lui are trei feluri de mâncare: foame, poftă şi sare. Flămândul ar mânca şi cu ochii. Foamea nu are oprelişti şi-l goneşte şi pe lup din pădure. Mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decât foamea nu este. De foame, până şi arhimandritul fură, iar flămândului şi o bucată de mămăligă rece i se pare plăcintă. Numai un ticălos îi dă flămândului o scobitoare. Vorbele nu potolesc foamea. De foame, mănânci şi pere pădureţe. Foamea e cel mai bun bucătar. E mare necaz când foamea nu-ţi dă răgaz. Celui flămând, pe trezie i se lipeşte burta de spinare, iar în somn i se pare că mănâncă. El nu se mai împiedică de bunele maniere, căci cu ruşinea sau cu bunătatea mori de foame. În dreptul unui sărac sau al casei sale se spune: aici şi-a rupt foamea gâtul. Foamea nu te lasă, chiar dacă n-ai ce să mănânci. Când burta e plină, priveşti pe toată lumea ca pe ochii din cap; când burta e goală, îi vezi pe toţi ca pe sarea în ochi. Orezul nu caută burta, ci burta caută orez. Nimeni nu a venit pe lume ca să moară de foame. Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte. Muma cea bună nu-i întreabă pe copii dacă le este foame. Aproape firesc, sătulul nu-i crede celui flămând. Ţiganul cântă de foame. Tot aşa, ţiganul mănâncă atunci când are, românul - când îi e foame. Goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul. Lenea te lasă muritor de foame.
În mitofolclorul românesc, divinitatea foamei este celebrul Flămânzilă, care, oricât ar mânca, nu se satură niciodată. Cum se ştie, acesta a fost descris cu mare artă de Ion Creangă, în "Povestea lui Harap Alb".
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)