Brândușele

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

     Neîntrecuți erau strămoșii noștri daci la poezie, după cum afirmă chiar autorii antici străini. Ne-au rămas până astăzi foarte multe denumiri poetice ale plantelor, unele înțelese, altele mai misterioase. Printre ultimele, se află și brândușele, care nu sunt trecute nici pe lista plantelor medicinale dacice, întocmită de botaniști greci și romani. 

     Să vedem așadar cum stau lucrurile! Mai întâi trebuie să cercetăm dicționarele antice, unde apar și câțiva termeni tracici. Astfel, în dialectul traco-messapic, BRENDON însemna ”Cerbi”, iar BRUNDA și BRUNDUSIUM se tălmăceau prin ”Cap de Cerb”. Mai trebuie amintit și localități traco-illyre, precum BRINDIA, BRUNDISA și BRUNDISIUM, ultima fiind port civil și militar la Marea Adriatică, întemeiată de Illyri pe locul unei așezări a Iapygilor sau Messapilor, de asemenea neamuri tracice. 

     ”Și care-i legătura între cerbi și brândușe?” s-ar putea întreba oareșcine. S-o vedem! În graiurile tracice, BR-UNDUSIUM însemna ”Coarne Ramificate; Corn Înflorit; Ramură Încolțită; Flori cu Cornițe; Plantă Cornută”; cf. alban. bri ”corn”; rom. undiță; untișor (bot.); grec. anthos ”floare”; end ”polen”. În decursul veacurilor, din tâlcurile de ”Plantă Cornută; Planta Cornutelor” Românii i-au acordat untișorului denumirea de untul-vacii! Dar aici interesează doar brândușele, ale căror petale seamănă cu niște cornițe.

     În țara noastră, sunt mai multe soiuri de brândușe. Astfel, un asemenea soi este brândușa zisă și șofrănel, care crește prin tufișuri, poieni și marginea pădurilor din munți. Plămădită în rachiu de drojdie, se bea împotriva frigurilor ori se învârtea în jurul capului, ca și alte specii înrudite.

  

     Un alt soi de astfel de plante sunt brândușele de primăvară, care cresc prin fânețe, pășuni și rariști de pădure. Vestesc primăvara cu florile lor liliachii-violacee. În Moldova, cu flori de brândușă de primăvară și de toamnă se vopseau sculuri de lână și ouă în ”brândușiu”. Florile lor s-au folosit pentru vopsitul lânii sau firelor și în Țara Bârsei. Pe scoarțele mai vechi sunt vrâste cu motive brândușii, pe fond negru, roșu sau maro. Apariția timpurie a florilor, înainte de topirea zăpezii, a fost atribuită, în Țara Oltului, Țara Hațegului etc., mamei lor vitrege, care le alungă din pământ. Și în Bucovina se spunea că ”maștera pământului scoate brândușele în luna lui Mart, când e frig afară, zicând: - Du-te, du-te afară, ce șezi, c-amu-i cald, e Soare!” De aceea, și la mașterile cele rele li se spunea: - Nu fi așa rea ca maștera pământului, care a dat brândușa afară în luna lui Mart!” De rezistența ei la frig se leagă obiceiul, din unele zone, de-a mânca prima brândușă găsită primăvara, ca preventiv împotriva frigurilor. În Banat, la Moșii de Primăvară, se dădeau de pomană așa numiții ”brânduși” ori ”brândușei”, niște colaci în formă de om, cu cap, mâini și picioare. 

  

     Brândușa de toamnă sau ceapa-ciorii crește prin fânețele și pășunile umede. Florile ei roșii-liliachii vestesc toamna, iar primăvara de timpuriu, din bulbul ce-l au în pământ se dezvoltă frunzele. Planta, mai ales bulbul și semințele, se întrebuințează în industria medicamentelor. Florile plantei s-au folosit și pentru vopsit. În unele zone, se credea că florile apără de brâncă, de aceea se mâncau toamna. Se mai întrebuința la răni, degerături și împotriva reumatismului. În multe părți, se spălau pe cap cu decoctul plantei pentru creșterea părului și împotriva păduchilor de cap. În Țara Hațegului, cu florile se ungeau pe piele, ca să nu-i înțepe puricii. În Ținutul Năsăudului, fetele o punau în groscior, adică în smântână, și apoi se ungeau cu el pe față, ca să se rumenească. În medicina veterinară decoctul plantei se folosea pentru brâncă, iar fiertura concentrată din semințe sau bulbi, împotriva râiei. În Bucovina se spunea că brândușele sunt bucuria morților: ”așa cum ne bucurăm noi de brândușe primăvara, când le vedem întâi, tot așa se bucură și morții de ele”. De aceea, se spunea că brândușa de toamnă ”e păcat s-o rupi”.

  

     Brândușa mică sau șofranul vărgat, cu bulb comestibil, crește prin fânețe și crânguri, prin pășunile uscate de pe coline. Florile se foloseau pentru vopsit în galben și pentru a falsifica șofranul. În Moldova, se obținea din ea culoarea ”galben opărit” (deschis), pentru bumbacul ce se întrebuința la țesutul vrâstelor la ștergare. Se culegeau mai multe feluri de brândușe, se fierbeau până se obținea o culoare măslinie și apoi se puneau în fiertură sculurile de bumbac, care se țineau o zi și o noapte la căldură, apoi se scoteau, se spălau în apă rece și se uscau.

 

                                                                                                         Adrian Bucurescu