luni, 3 decembrie 2018

Dulfii




       Mitologie daco-română

     O veche denumire românească pentru delfin e dulf. Delfinul este un mamifer marin, din ordinul Cetaceelor, care trăiește în toate mările. În Marea Neagră se găsesc trei specii, de trei mărimi.
     Având acces la mai multe mări, Tracii cunoșteau și ei delfinii, pe care îi denumeau în mai multe  feluri, printre care: 1. DAL EPORIS ”Din (în) Adâncul Apelor; Care se scufundă în Apă”; cf. alban. i thalle ”adânc”; thalloj ”a (se) scufunda”; ujevare ”cascadă; cataractă”; rom. abur(e); apăraie, apărie ”apă multă; baltă; băltoacă; lăcăraie; lăcărie; udătură; udeală”; Aparul (pop.) - Zodia Vărsătorului; latin. delphinus ”delfin”; rom. a tulbura; tulbure; 2. D-ABA TOPEIOS ”Care se vântură prin Apă; Care se joacă (dansează) pe Apă; Care sare din Apă”; cf. rom. de; apă; a (se) adăpa; alban. zhabe ”broască”; rom. a dupăi ”a umbla cu picioarele goale; a călca apăsat, îndesat, cu zgomot; a tropăi; a bufni; a pufni”; a țopăi ”a sări; a sălta; a dansa; a juca”; DA LEPO RIS ”Lupul de Apă”; cf. rom. de; engl. the ”cel”; rom. lup; râu; rouă; latin. ros ”rouă”; alban. re ”nor”; 3. MAR-GUS ”Cel din Mare”; cf. rom. mare (subst.); latin. mare ”mare; apă de mare”. MARGUS însemna și ”Scufundătorul; Pogorâtorul”, de unde româna a moștenit murg ”amurg; apus; asfințit”, iar latina a format mergo ”a afunda; a scufunda; a da la fund”.  
     În ce privește delfinul, mitofolclorul nostru a încurcat de tot ițele, prefăcându-l, după sonoritățile și sensurile denumirilor, în Dop-de-Mare, Duh-de-Mare sau Duhul-Mării Negre. Totodată, termenul MAR-GUS a fost interpretat ca ”Distrugătorul Merelor; Care atacă Mărul; Care taie (înțeapă) Merele; Hoțul Merelor”; cf. rom. măr; a cosi; a coase; coș ”larvă care trăiește în piele animalelor, formând o umflătură; bubiță purulentă”; hoț; alban. kusar ”hoț; tâlhar; borfaș”. Așa a și rămas în mai multe colinde, cum este acesta, cules din județul Tulcea:
.............................
- Văd mărul acela:
Multe mere face,
Face, nu le coace.
- Dar din ce pricină?
- Dulful s-a-nvățat,
Merele-a mâncat,
Luncile-a stricat,
Nimeni n-a aflat.
---------------------


     Iată și un colind din părțile Brăilei:

.......................................
Născut și mi-a crescut
De-un merișor roșior,
Face mer'le,
'N toate ver'le,
Dar le face,
Nu le coace.
Dar de ce nu mi le coace?
Din pricina unui Dulf,
Cum dă Soarele-n seară,
Dulf-de-Mare sare-afară,
Sare-n vânt,
Sare-n pământ,
Sare-n vârf de merișor,
Prinde-și mere de-a mânca.
Rău crăngi de-a dărăpăna.
.........................................

     În județul Ialomița, din D-ABA-TOPEIOS, Dulful a ajuns... Dop-de-Mare:

.........................................
Măr'lui, merișor de aur,
Născutului mi-au crescut
Doi meri nalți și minunați,
De tulpini cam depărtați,
De vârfșor amestecați.
În toate verile fac mere,
Nu le coace cum le face,
Dop-de-Mare mi le strică;
Dop-de-Mare saltă-afară,
Saltă-n vârf de merișor.
Nu mănâncă cât îmi strică,
Numai frunza le-o despică.
..........................................

     În fiecare colind, sare câte un voinic să salveze mărul, amenințându-l cu arcul pe tâlharul de mare.


     Denumirea delfinului a fost înțeleasă, în vechime, și ca DABATO PEIOS ”Nouă Vlăstari; Nouă Feciori”; cf. slav. devet ”nouă”; pai; foaie ”frunză”; pui; fiu. De aceea, în colindul brăilean, Dulful-de-Mare se roagă astfel:

..................
- D-alei, Ioane, frate-al nostru,
Strânge arcu-n mila ta,
Nu da de mă săgeta:
Că noi am fost nouă frați,
Nouă frați,
Nouă surori,
Toți au murit împușcați,
Împușcați
Și săgeatați;
Numai eu că am scăpat,
Numai eu și-o soră mai mică!
................................................


     Tot așa strigă la arcaș și Dopul-de-Mare, din colindul ialomițean:

......................................
- Stăi, N., nu mă săgeta,
Că noi am fost nouă frați,
Nouă frați, nouă surori,
Câteși nouă mi-au pierit.
Tot de săgeată-au murit,
Numai eu am mai rămas,
Numai eu și-o soră mică
Fie-ți ție dăruită!
......................................

     În alt colind, cules din fostul județ Râmnicu-Sărat, cei nouă frați au avut doar o soră mai mică:

............................................
- Nu mă, doamne-nsăgeta,
Căci noi am fost nouă frați,
Nouă frați și-o sor' mai mică,
N-are-n lume potrivire.
Toți îs morți însăgetați,
Numai eu că am scăpat,
Numai eu și-o sor' mai mică
Fie-ți ție ibovnică!
.............................................

     Totuși, în unele colinde, cei nouă frați supraviețuiesc, neputând fi uciși nici măcar de o săgeată ”sicreată”:

........................................
- Niță, nu mă săgeta,
Că degeaba te silești,
Pe noi să ne prăpădești,
Căci suntem vreo nouă frați,
Ce au fost toți săgetați,
Dar niciunul n-am murit,
Căci în mare ne-am dosit!
.........................................


     De la forța mitică a acestor Dulfi-de-Marea Neagră va fi venind și denumirea de sânge-de-nouă-frați a unei plante care e pomenită în descântecele de zburător. I se mai spune și plămânarică, plămânăriță, mierea-ursului sau cuscrișor, fiind întrebuințată și în medicina tradițională.
     Astfel, mitologia românească a prefăcut delfinul într-o vietate de nerecunoscut, transferându-l și în etnobotanica magică, el rămânând în realitate cel mai admirat mamifer marin, bucurându-i pe oameni și astăzi. De altminteri, Geții îl considerau animal sacru, numindu-l și DEL-BES ”Peste Apă; Plin de Apă”; cf. rom. deal; alban. i dale ”proeminent”; vese ”rouă”; vesoj ”a cădea roua; a (se) stropi”; rom. jilav. Dar ”Plin de Apă” înseamnă și ”Spălat; Curat; Strălucitor; Minunat”. Din DELBES vine și vechea denumire de dulf, dar din același termen provine și adjectivul  dalb. Tot din DELBES au moștenit și colindele noastre cel mai des refren, Florile dalbe.




     Cum este și firesc, delfinii apar pe vechea stemă a tărâmului nostru de la țărmul Mării, Dobrogea, fiind preluați și de actuala stemă a României.


                                                                                                             Adrian Bucurescu