Te-am iubit și te-am urât, pe rând,
dar nepăsător nu ți-am fost nicicând.
Țară alandala, cuib de zeflemiști,
deși râzi adesea, tu ai ochii triști.
Poate că ai râsul de la Daci,
dar de la o vreme taci și iar taci.
Nu prea îți mai arde de glume,
și, stingheră, te ascunzi de lume.
Ca o lupoaică urechile îți ciulești,
și ochii încordându-i, în zare privești,
și cazi pe gânduri, mamă, și îți pare
c-auzi pași cadențați și mașini militare.
Nu ne mai plânge prea mult de milă,
nouă înșine de noi ne e silă.
Slăvite Zalmoxis, nu ne mai feri,
căci de nu vom învinge și vom pieri,
în brațele Tale, zâmbind vom sări!
Adrian Bucurescu
