Umilă cărămidă, și tu ești nestemată,
Căci și din tine se făceau mărgele,
Dar mai ales pe veci fii lăudată,
Că sugerezi Pătrimea cea din stele!
Că tu, ca și Pătrimea, de fapt ești numai Una:
Pământul, Apa, Aerul și Focul.
Te-au încropit ca pildă divină totdeauna
Pentru acei ce numără Norocul.
Tu, cărămidă sfântă, materie de temple,
În turnul Babylai cândva te-ai înălțat,
Și între nestemate, prea plină de exemple
Zalmoxienilor te-ai arătat.
Ca tine, cărămidă, eu sunt Pământ și Apă
Și Foc și Aer, sub tăcutul Cer,
Și tot așa și trupu-mi va putrezi în groapă
Și din această lume va să pier.
Dar nu-i nimic. Pe vremuri poate-am fost omidă
Și veacuri străbătut-am om să fiu,
Dar va sosi și timpul, străină cărămidă,
Fără de cele patru să fiu viu.
Adrian Bucurescu
