Istoria limbii române

     Am fost întrebat de unii cititori de ce, dacă româna se trage din geto-dacă, nu se văd asemănările dintre ele. Există mai multe explicații în această privință.
     Geto-daca populară, provenită din limba Troiei, care la rându-i moștenise limba atlantă, era o limbă muzicală, inteligibilă prin tonuri și accente, multă vreme fără reguli gramaticale precise, neavând de pildă genuri și plural. Pe deasupra, era foarte dialectală, fiecare trib având propria exprimare, ba chiar fiecare sat având graiul său. Cu toate acestea, sunt atestate cuvinte asemănătoare sau chiar identice, la mare depărtare, cum ar fi cele din Dacia și cele din regatele tracice din Asia Mică.
     Ca să se înțeleagă între ei, Geto-Dacii apelau la  ORO MANISA ”Limba Sacră; Vorbirea Inteligibilă”, în care fusese scrisă, printre altele, și Sfânta Scriptură a lor. Aceasta era limba regilor și a nobililor, și am prezentat-o în ”Tainele tăblițelor de la Sinaia”, Editura Arhetip, 2005. Și limba sacră și dialectele populare prezintă asemănări cu limba latină, unele moștenite până astăzi, de unde și varianta oficială că româna ar proveni din ultima.
     Asemănările sunt explicate prin faptul că, după pierderea Troiei, o parte a populației de la Dunărea Inferioară a emigrat, sub conducerea prințului Aeneas, în Peninsula Italică. O urmă a patriei originare a pribegilor era cetatea ALTINA, Oltina de astăzi, de unde și etnonimul Latini. De altminteri, în celebra epopee ”Eneida”, autorul ei, Vergilius, este cât se poate de clar în această privință.
    În articolul ”Primul Alexandru din istorie” am demonstrat că Troia își avea centrul pe țărmul apusean al Mării Negre, cu trei mari cetăți, Histria, Tomis și Callatis.

     Ultimul rând al unei inscripții de pe o stelă de marmură descoperită la Tomis, Constanța de astăzi, precizează: I RI ONTIS EI TROIA: ”Am trăit (crescut) bine (cu drag) în Troia”. Pe stelă urmează o altă inscripție fără legătură cu prima.
     După izgonirea Romanilor peste Dunăre, sub conducerea marelui rege Ramunch, Dacia a înflorit, reunită, plină de forță, respectând Cultul Zalmoxian și legile Belagines, cu o largă dezvoltare a economiei și comerțului. Din nefericire, după moartea lui Ramunch, unirea s-a destrămat, iar pe meleagurile Daciei au pătruns popoarele migratoare, unele de la capăturl pământului, și e de mare uimire cum a izbutit poporul autohton să se păstreze până astăzi, cu o limbă comună, vorbită pe un teritoriu imens.
     Din acele vremuri tulburi s-au păstrat însă texte care fac trecerea de la geto-dacă la română. Acestea sunt încrustate pe pereții templelor de cretă din Murfatlar, ultim lăcaș zalmoxian din Dobrogea veacurilor VII-VIII. Iată câteva dintre ele:

              IAT EI I II NISKO DUO TIO I AUR.

         Traducerea:

          Iat-O și pe Aceea care a născut Doi Zei de Aur!

          Lexic:

     IAT - ”iată”; cf. rom. iată!; uite!;
     EI - ”pe aceea”; cf. rom. ei îi;
     I - ”și”; cf. rom. i (arh.), slav. i ”și”;
     II - ”care; aceea”; cf. rom. ea; aia; alban. ajo ”ea; aceea”;
     NISKO - ”a născut”; cf. rom. născu.
     DUO - ”doi”; cf. rom. doi, două; latin. duo ”doi”;
     TIO - ”Zeu; Zei”; cf. latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Divinitate; Dumnezeu”; cf. rom. zeu; zeie ”zeiță”.
     I AUR - ”de aur”.
     Iată și o inscripție mai lungă:

     FA LIU VI URDY LOUNY E SUILO GA I VION POEDEANI O YRPO MAMY SYN I TAN PYAIDE LOI EMVY OLD YJOI ILEIN

          Traducerea:

     Fie lumină! Să strălucească Luna și Soarele, ca să revină feciorii în cetate! Mama la sân să-și țină pruncul ei! Cei Doi Prea Frumoși să vindece!

          Lexic:

     FA ”fie; a fi”;
     LIU - ”lumină; claritate; curățenie”; cf. rom. a (se) la ”a se spăla”; sued. ljus ”lumină”;
     VI URDY - ”să strălucească; va (vor) lumina”; cf. rom. va arde;
     LOUNY - ”Luna”;
     E - ”și”; cf. rom. i (arh.), slav. i ”și”;
     SUILO - ”Soarele”;
     GA - ”ca”;
     I VION - ”a veni; să revină”;
     POEDEANI - ”feciori”; cf. rom. băietan;
     O YRPO - ”în cetate”; cf. latin. urbs, urbis ”oraș”;
     MAMY - ”mama”;
     SYN - ”(la) sân”;
     I TAN - ”a ține; să țină”;
     PYAIDE - ”prunc; copil”; cf. rom. băiat; fată;
     LOI - ”a(l) ei”; cf. rom. lui;
     EMVY - ”doi; cei doi”; cf. latin. ambo ”amândoi; ambii”;
     OLD - ”prea; foarte”;cf. rom. a aldui ”a binecuvânta; a slăvi”; a altoi; latin. altus ”înalt”;
     YJOI - ”Frumoși; Minunați”; cf. rom. ojă; Iași (loc.); alban. joshje ”atracție; seducție; fascinație”;
     ILEIN - ”să vindece”; cf. rom. alin; a alina; Alin, Alina, Ileana (n.).
     Excelând în poezie, Geții de la Murfatlar au înscris și un catren:

    
          CISTA
          CUI CISTA
          FOUST-A
         OS SEIU

          Traducerea:

     Cinste cui cinstit a fost, este, (și) va fi!

          Lexic:

CISTA - ”cinste; cinstit; în cinste”;
CUI - ”cui” (dativ);
FOUST-A ”fost-a”;
OS - ”este; sunt”; cf. rom. îs ”sunt”;
SEIU - ”va fi”; cf. rom. a si; sie (reg.) ”a fi; fie”.

     În fine, încă o inscripție, tot de la Murfatlar, într-o română din veacurile VII-VIII:

     HUL CE MAIHO OȘTEIANI VA FLYGHERA

          Traducerea:

     Descântec: Cea Divină pe oșteni să-i înflăcăreze!

          Lexic:

HUL -”farmec; magie; vrajă; descântec”; cf. rom. Hală (mit.); alban. i holle ”fin; delicat”; huall ”fagure”; engl. holy ”sfânt”;
CE - ”cea; acea; aceea”;
MAIHO - ”divină”; cf. rom. maică ”monahie”;
OȘTEIANI - ”oșteni”;
VA FLYGHERA - ”va înflăcăra; să înflăcăreze”.

      Cum se vede, în mare parte literele acestor inscripții aparțin așa-zisului ”alfabet chirilic”, în realitate vechi românesc, în care sunt scrise și textele de pe tăblițele de la Sinaia și în care s-a scris la noi până în veacul al XIX-lea. Frumoasa noastră limbă s-a vorbit și se vorbește și astăzi pe o arie imensă, din Peninsula Balcanică, până în Polonia, de la râul Nipru până în Cehia, adică pe întinsul fostului Imperiu Getic al lui Buerebuistas. ”O limbă ca un fagure de miere”, ”limba veche și-nțeleaptă” - așa o definea Mihai Eminescu. Și cine oare se putea pronunța mai limpede în privința ei decât poetul nostru național?

                                                                                                        Adrian Bucurescu
   
 

Primul Alexandru din istorie

          Cine era Elena din Troia

     Să ne înțelegem de la început: celebra Troie se afla pe actualul țărm dobrogean al Mării Negre, nicidecum în Turcia de astăzi! Troienii erau strămoșii noștri, de vreme ce toate străvechile scrieri afirmă că, în celebrul război, le-au sărit în ajutor toți Tracii, inclusiv teribilele Amazoane.
     O inscripție getică de pe o stelă de marmură, descoperită la Tomis, adică în centrul vechii Troie, este cât se poate de explicită: I RION TIS EI TROIA ”În vechime aici era Troia”; cf. latin. ruina ”ruină”; rom. des ”la distanțe mici”; rus. zdes' ”aici”; rom. îi (pop.) ”este”.
     O mulțime de asemănări între toponimia Troiei și cea a Dobrogei duce la aceeași localizare a primei. De-ar fi doar denumirea cetății HIS-TRIA!
     Încă un argument: CALLATIS, cetate din centrul Troiei, se poate înțelege ca o sintagmă, anume CAL LATIS ”Cal de Lemn”; cf. rom. cal; alban. kale ”cal”; rom. leț ”stinghie; șipcă de lemn”. De aici a fost imaginat în ”Iliada” fantasticul cal de lemn cu care Grecii i-ar fi înșelat pe Troieni, izbutind să-i înfrângă. Dar ”Cal de Lemn” însemna de fapt ”corabie”, și se referea la faptul că respectiva cetate, actuala Mangalie, era port; cf. franc. cale ”cală; partea cea mai de jos din interiorul unei corăbi”; ital. goeletta, franc. goelette ”corabie cu pânze”. Astfel se explică și denumirea municipiului Galați, tot port.

                                                    Așa-zisul ”Cal Troian”, după ”Iliada”

     Și dacă argumentele de mai sus nu ar fi destul de convingătoare, trebuie amintită informația mai multor autori antici că eroul Grecilor, Ahile, a fost înmormântat în Insula Leuke, astăzi Insula Șerpilor, unde i s-ar fi ridicat și un templu de marmură. Ce rost aveau Grecii să-l aducă pe Ahile tocmai din Marea Egee, pe țărmul căreia este localizată antica Troie, și să-l îngroape în Insula Șerpilor, dacă acesta nu ar fi murit pe țărmul apusean al Mării Negre?
     Se vede că vehii Greci au tras spuza pe turta lor, ca să-și laude neamul. În realitate, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel decât în ”Iliada”.
     Astfel, prin jurul anului 1.000 î.e.n., din multimilenarul și imensul Imperiu Atlant mai rămăseseră doar trei regate, căci TROIA se mai traduce și prin ”Din Trei”: cel central, THRAKIA, cu capitala la Tomis, actuala Constanță, al doilea fiind VENETAI, al vechilor Slavi, iar al treilea, ETRURIA, din Peninsula Italică.
     Specific graiului getic, T'ROIA mai însemna și ”Cerbii” - cf. alban. dre, engl. deer ”cerb” - în amintirea împăraților Oeagrus și Orfeus, cărora, subliniind că sunt încoronați, li se mai spunea și ”Cerbii”. Oeagrus avusese prima capitală la Tomis, unde se născuse și fiul său, Orfeus.
     Ca atare, după cum afirmă scriitori antici, printre care Pisandru, Pindar și Pherechidis,  unul din cele mai sacre simboluri ale Troiei era o Cerboaică de Aur, care apăra gurile Istrului (Dunării). După această legendă, prelucrată de Greci, nimfa Taigetis, iubita lui Zeus, închinase Zeiței Ortaisa, în cetatea Histria, o cerboaică cu coarnele de aur, ca să apere Delta Dunării. Cerboaica cu Coarnele de Aur ar fi avut calități excepționale, fapt ce l-ar fi determinat pe regele Teseus să plece la vânătoare.
     Ei bine, la un moment dat, un guvernator al provinciei care va deveni mai târziu Grecia, s-a răzvrătit împotriva puterii centrale și, crezând că-i va zdruncina puterea, a reușit să fure Cerboaica Magică și alte simboluri sacre ale Troiei, ducându-le în teritoriul pe care-l conducea. Porecla pusă de Troieni  acestui hoț era PROMETHEUS ”Răsculatul; Tulburatul; Nebunul; Ticălosul”, de unde româna mai are și astăzi cuvinte ca freamăt, a fremăta și pramatie.
     Furia conducătorilor Troiei a fost  distrugătoare, armata comandată de prințul Paris pornind  împotriva ținutului rebel, prinzându-l și pedepsindu-l cumplit pe Prometheus. Totodată, Cerboaica Fermecată a fost găsită și adusă înapoi, la Tomis. De la aceste fapte, prințul Paris, fiul regelui Priam, a mai fost numit și A LEK SAN DROS ”Care salvează Minunata (Frumoasa) Cerboaică”; cf. rom. a - art. hot. adj.; leac; a lecui; sân (pop. ”sfânt”; zână; latin. sanus ”sănătos”; alban. zane ”zână”; zonje ”doamnă”. În graiul troiano-getic, ”Cerboaică” se mai spunea și HELENE; cf. vechi slav. ieleni ”cerb”;franc. elan ”elan, cerb mare din pădurile Nordului”. Iată așadar cine a fost celebra Elena din Troia, de care Grecii scorniseră că se îndrăgostise Paris-Aleksandros și o furase!

                                                          Elena și Paris, în mitologie

     În treacăt fie spus, în cele mai multe imagini antice și chiar moderne, prințul troian poartă inconfundabila cușmă getică.
     De la T'ROIENII care cuceriseră și trecuseră prin foc și sabie teritoriul pe care se află astăzi Grecia a rămas denumirea de DORIENI, despre care toți istoricii afirmă că veniseră din Nordul Grecie
     Din nefericire, la ceva vreme, Grecii, simțindu-se un neam aparte, s-au răsculat iarăși și, cu ajutorul Scyților și al Etruscilor, au izbutit să cucerească Troia, iar Scyții au stăpânit o parte din Tracia până în vremea lui Apollon-Zalmoxis, Zeul-Împărat care i-a eliberat pe Geți. Dar aceasta este o altă poveste...
     Nefiind popular la Greci, ba dimpotrivă, numele de Aleksandros i-a fost pus unui prinț traco-macedonean, care va deveni vestitul Alexandru cel Mare.

                                                        Alexandru cel Mare, în luptă

     În tradițiile trace, viteazul prinț Paris-Aleksandros era deja sanctificat, căci numele lui mai putea fi înțeles și ca ALEK SAN DROS ”Excepționalul Sfânt al Troiei”; cf. rom. a alege; alac ”specie de grâu foarte rezistentă, cultivată în regiunile muntoase”; sân (pop.) ”sfânt”; grec. Troas - o denumire antică a Troiei; Tros - strămoșul legendar al Troienilor. Din SANDROS au rămas în mitologia românească Fetele lui Șandru, zâne războinice. Un mare domnitor al Moldovei a fost și Alexandru cel Bun. Multe personalități ale culturii noastre au purtat și poartă numele de Alexandru.

                                                              Alexandru cel Bun
    
     În onomastica românească, mai provin din Alexandru nume ca Alexandra, Lisandru, Lixandru, Luxandra, Ruxandra, Lisandra, Alex, Alexa, Sandu, Sanda, Sandra etc.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

Sirin și Alkonost. Pasărea Bucuriei și Pasărea Tristeții

                              Tablou de Viktor Vasnețov

Sfinții Mucenici Adrian și Natalia

          La mulți ani Adrianelor, Adrianilor și Nataliilor!

Artă dacică

                        Tezaurul de la Sânnicolau Mare

Nichita Stănescu în Evul Astral

          ”11 Elegii”


                                                     ”El începe cu sine și sfârșește cu sine.
                                                     Nu-l vestește nici o aură, nu-l
                                                     urmează nici-o coadă de cometă”.

     Așa începe ”Elegia întâia”, ”închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști al dedalizilor”.

     Cine este El, ”care începe cu sine și se sfârșește cu sine?” Bănuim că este universul nostru infinit care ne așteaptă, universul nostru spiritual și material care ”deși fără margini, e profund limitat”.
     Ar putea fi sfera cunoașterii, ”dar el nu are nici măcar / atâta piele cât sfera”. Și tot ”el care știe totul / la Nu și la Da are foile rupte”.
     Această elegie ne duce cu gândul la prima scenă din ”Avatarii faraonului Tla”, unde ”bolnavul rege” vede chipul zeiței Isis:
     ”Pe tabla neagră se zugrăvise un cerc mare roșu... de acest cerc erau aninate ființe ca pe o scară... Jos, mineralele în care plantele își duceau rădăcinile... animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale, mineralele în om, plantele în minerale, animalele în plante, omul în animale și prin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu...”

     Să revenim la Nichita Stănescu:

     ”Și nu dorm numai eu aici
     ci și întregul șir de bărbați
     al căror nume îl port
     Șirul de bărbați îmi populează
     un umăr. Șirul de femei
     alt umăr”.

     Poetul e ancorat profund în universul uman, rădăcinile sale duc prin șirul de străbuni departe, antenele (sau aripile) sale râvnind viitorul. Pe acest drum al cunoașterii, prezentul alunecă aproape imperceptibil, pentru că acest El

     ”nu are nici măcar prezent
     deși e greu de închipuit
     cum anume nu-l are”.

     Nici Dedal, căruia îi închină ”Elegia întâia” nu trăia în prezent; altfel nu ar fi ales așa de hotărât drumul jertfei, jertfă pe care cunoașterea credem că o merită. Asemeni cu el se pare că se închipuie acum poetul ”din vestitul neam de artiști, al dedalizilor”: zburând cu aripi, care, deși se dovedesc fragile, sunt ca un semn de noblețe. Pentru eroul-poet.
     În mai multe rânduri autorul și-a declarat acest volum drept cel mai reprezentativ. ”Dar - spune Eugen Simion - cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu este poezia lui, luată în totalitate. Elegiile sunt fragmente dintr-un poem vast, neîncheiat, reluat și completat periodic. Putem spune însă că 11 Elegii constituie cel mai unitar și în sens filosofic, mai dogmatic al lui Nichita Stănescu, hotărât să dea acum o viziune coerent demonstrativă despre filosofia sa lirică. S-a spus în chip exagerat și impropriu că el vrea să corecteze sistemul filosofic al lui Hegel. Niciodată însă un poet n-a corectat sau negat un filosof pentru că metafizica poetului este de natură existențială (chiar atunci când operează cu concepte și se revendică de la un sistem), în timp ce metafizica filosofului este de natură conceptuală și intenționează să dea o explicație posibilă lumii. Un poet poate lua sugestii din cărțile unui filosof, dar ideile lor se dezvoltă în registre diferite.
     Ambiția lui Nichita Stănescu este mai simplă și mai mare: să sugereze un număr de raporturi care determină poezia și existența poetului, în versuri mai conceputalizate și mai disciplinate decât altele”.
     Nu întâmplător a doua elegie se cheamă și ”Getica” și îi este dedicată lui Vasile Pârvan. Trecutul nostru, pe care Nichita Stănescu îl încadrează firesc în antichitatea universală, este plin de eroi pe care nevoia de poezie a omului i-a zeificat:

     ”În fiecare scorbură era așezat un zeu.
     Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
     și pus acolo un zeu”.

     Toată lumea era pe atunci populată cu ființe mitice, care toate se nășteau prin puterea omului, a luptătorului, prin sânge jertfit întru apărarea unei idei scumpe:

     ”O, nu te tăia la mână sau la picior,
     din greșeală sau dinadins.
     De îndată vor pune în rană un zeu,
     ca peste tot, ca pretutindeni,
     vor așeza acolo un zeu
     ca să ne închinăm lui, pentru că el
     apără tot ceea ce se desparte de sine”.

     Această naștere a zeului din om, pe care am putea-o interpreta ca pe o dorință de autodepășire, de salt în cunoaștere, are un efect neașteptat și totodată cutremurător. Nu mai știi dacă omul se închină la el însuși sau la icoana lui care-l închipuie pe el însuși zeu:

     ”Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
     ochiul,
     pentru că vor aduce și-ți vor așeza
     în orbită un zeu
     și el va sta acolo împietrit, iar noi
     ne vom mișca sufletele slăvindu-l...
     Și chiar tu îți vei urni sufletul
     slăvindu-l ca pe străini”.

     Cu aceasta însă lupta nu se încheie; ar fi prea simplu și nu e specific celei mai reușite ființe de pe pământ. Omul își aduce aminte că e un om, el se îndoiește de însăși starea lui spirituală. Din când în când are căderi, cutezanța lui pare a fi înfrântă și el simte cu durere că lupta de-abia a început:

     ”Recădeam în starea de om
     atât de iute, că mă loveam
     de propriul meu trup, cu durere,
     mirându-mă foarte că-l am.
     Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
     lumea pe care am înțeles-o fulgerător,
     și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
     acesta, lent vorbitor”.
                                         (”A treia elegie”)

     În toată această elegie apare ca un leit-motiv motto-ul: ”Contemplare, criză de timp și iar contemplare”.
     Trupul nostru trecător prin lume se revoltă de infima durată a vieții (raportată la eternitatea cosmosului), se agață cu disperare de obiecte, de tot ce știe că rămâne în urma lui, dar direcția și timpul sunt implacabile:

    ” M-amestec cui obiectele până la sânge,
     ca să le opresc din pornire,
     dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
     spre o altă orânduire.
     O scurtă tristețe rămâne
     de jur împrejur o sferă de vid”.

     În sinea omului se duce o  luptă cumplită: ”lupta dintre visceral și real”.
     Omul (poetul) se vrea totuși un creator și contorsionează realitatea prin lentila imaginației, își creează un Ev Mediu mai pur, mai subtil, care să-i înfrumusețeze rana realului; vrea să-și învingă trupul, materia:

     ”Învins în afară,
     Evul Mediu s-a retras în mine
     și
     propriul meu trup nu
     mă mai înțelege
     și
     propriul meu trup mă urăște”. 

     Această dramă are mișcări sufletești interioare cu aspect de cataclism:

     ”Durere a ruperii în două a lumii
     ca să-mi pătrundă prin ochii, doi”.

     ”A cincea...” exaltă ”tentația realului”, a înfrângerii aparent acceptate:

     ”Iată-mă condamnat pentru neștiință,
     pentru plictiseală, pentru neliniște,
     pentru nemișcare”.

     Într-”A șasea elegie” se pare că e vorba de ”liberul arbitru”, de nehotărârea de a opta definitiv:

     ”Stau între doi idoli și nu pot s-aleg
     pe nici unul, stau
     între doi idoli și plouă mărunt,
     și nu pot s-aleg pe nici unul
     și-n așteptare-nlemnesc
     idolii-n ploaia măruntă”...

     Această ”ploaie măruntă” nu face decât să sugereze angoasa dificultății de a opta.



          Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”, Editura Macarie, 2000



                                                        - Va urma -
   

23 august 1944.

                                  Nu am trădat pe nimeni!

23 august 1939. Semnarea pactului Ribbentrop-Molotov.

Rana Maicii Noastre, România, încă sângerează!

Ovidiu Iuliu Moldovan

                        Oameni pe care i-am cunoscut

Treieratul în Bărăgan

                           Tablou de Ludovic Bassarab

Neasemuitul

                                                              Esenin

Procesiune religioasă în gubernia Kursk

                                     Tablou de Ilia Repin

Toate pânzele sus!

                                                    Bricul Mircea

Hei! Am spart cifrul Manuscrisului Voynich!!!

          Povestea unei descoperiri senzaționale

     Până acum câțiva ani am avut un prieten mult drag mie, Marian Mihai, Dac Absolut, Oștean al lui Zalmoxis, care, de altminteri, l-a și luat la El. Ei bine, Marian, care mă cunoștea foarte bine, mi-a zis odată: ”Nu vei avea liniște, până când nu vei descifra și Manuscrisul Voynich!”. Și așa a și fost! De multe ori m-am gândit la acea fascinantă carte. Așa că, publicând de curând pe pagina mea de Fb o imagine a ei, am avut o REVELAȚIE! Am găsit o cheie a cuprinsului său, am descifrat două rânduri de pe o pagină, ceea ce înseamnă că de acum aș putea citi întregul mesaj.
     Copilărind la Copuzu, satul bunicilor mei materni, situat la poalele celebrei cetăți Helis, pot afirma cu tărie că toată viața mea i-a fost consacrată Daciei, culturii, civilizației și limbii ei, așa că pot mărturisi, cu toată smerenia, că sunt foarte familiarizat cu tainele străvechi ale trecutului poporului nostru.
     Iată pagina din care mi-au sclipit în ochi primele două rânduri:

     Am citit pe neașteptate întâiul cuvânt: MOROR. Fiind manuscrisul plin de imagini cu plante, m-am gândit îndată la MĂRAR, termen existent numai în limba română, ceea ce înseamnă că dialectul în care este întocmit se vorbea pe teritoriul Daciei.
    Crescut la țară, semănând printre altele și mărar, însușindu-mi de mult dialectele tracice, am citit textul astfel:

          MOROR CRE I LER PECNIA U MESELA IOT POLGUR I
          SPORI ORIORO RONIA EVER PLIA OLAG         

          Tălmăcirea:
     Mărar. Se curăță și se sapă locul. Se mărunțesc îndată bulgării.
     Și apoi vor crește rădăcinile repede, umplând răzorul.

          Lexic:
     MOROR - ”mărar”; cf. rom. mărar; mărarul-bălților, mărarul-calului, mărarul-cel-tare, mărariul-cânelui, mărariul-muntelui, mărarul-păsăresc, mărariul-porcului (bot.).
     CRE - ”a curăța; curat; cinstit; slăvit; limpede; bun; frumos”; cf. rom. crai; grai; grui ”cocor; tânăr subțirel și drept; copac tânăr, cu tulpina subțire și dreaptă”; Gruia, Gruie (n.); alban. krua ”izvor”; grua ”femeie”; kreh ”a pieptăna”; kruaj ”a scărpina; a răzui”.
     I - ”și”; cf. rom. i (arh.), slav. i ”și”.
     LER - ”a săpa; a ara”; cf. alban. leroj ”a ara”.
     PECNIA - ”loc; suprafață; mărime; forță”; cf. rom. pogon; bahnă ”loc mlăștinos, pe care crește papură sau stuf; câmp mlăștinos; iarbă care crește în baltă”; bocnă.
     U - ”se; va”; cf. rom. o (să).
     MESELA - ”mărunțire; tocătură; tăiere; despărțire; deosebire”; cf. rom. mezel; mojar ”piuă; vas de pisat”; măcel; a mazili; mazil.
     IOT - ”îndată; repede”; cf. rom. iute.
     POLGUR - ”sfărâmătură”; cf. rom. bulgăr; latin. fulgur ”scăpărare a fulgerului; fulger”.
     SPORI - ”apoi; peste; deasupra”; cf. rom. spor; a spori; zbir; zbor; a zbura; șfară.
     ORIORO - ”a crește; a se dezvolta”; cf. latin. orior ”a se ridica; a se înălța; a lua naștere; a începe; a crește.
     RONIA - ”rădăcină; rădăcinoasă”; cf. rom. hrean; alban. rrenje ”rădăcină”.
     EVER - ”repede; iute”; cf. rom. iepure.
     PLIA - ”a (se) umple; mărime; întindere; a (se) îndesa”; cf. rom. ploaie; a ploua; a împle (arh.); a umple; a (se) umfla; plai; latin. amplus ”spațios; de dimensiuni mari; mare; amplu; însemnat; bogat; numeros; strălucit; ales, nobil; distins; de vază; de seamă”.
     OLAG - ”răzor; șanț”; cf. rom. uluc ”jgheab; canal de scurgere a apei; scobitură; șanț în tâmplărie”.

     Am deja și o ipoteză privind femeile care se tot scaldă în paginile manuscrisului, dar va trebui s-o mai verific.
     Mă încearcă și bucuria și tristețea. Bucuria de a descifra două rânduri din manuscris... Tristețea de a nu mai avea timp să-l traduc tot, necum să-l mai și public... De mai bine de zece ani lucrez la Marele Dicționar Tracic... S-auzim de bine!

                                                                                                                   Adrian Bucurescu
    
          

Cel mai bizar document descoperit vreodată

          Manuscrisul Voynich


     Manuscrisul lui Voynich, cunoscut și ca Manuscrisul de la Vila Mondragon, este un volum cifrat, despre care nu se cunoaște nici autorul, nici data la care a apărut. Are forma unei cărți ilustrate cu 232 pagini. Textul este scris cu litere și cuvinte neidentificate până acum, fără greșeli, tăieturi sau corecturi. În schimb, desenele sunt lucrate cu mai puțină strădanie. Ele reprezintă plante, oameni, animale și teme astronomice. Multe plante nu au putut fi identificate.

    Cu toate eforturile intense depuse pentru descifrarea sa, manuscrisul nu a putut fi descifrat până în prezent, nici măcare cu ajutorul calculatoarelor.
     Originalul se păstrează în Biblioteca Beinecke Rare Book and Manuscript Library, de la Yale University, din New Haven, Connecticut, SUA.

     O scriere misterioasă, cu un alfabet necunoscut și fără corespondent în istorie, imagini ale unor plante, cele mai multe necunoscute pe Pământ, semne zodiacale complexe și siluete de femei goale scăldându-se în bazine diforme, pline cu un lichid ciudat - acestea sunt doar câteva din elementele care i-au determinat pe cercetători să declare Manuscrisul Voynich drept cel mai bizar document descoperit vreodată.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Ieri, am parcurs Transalpina. Drum de basm, prin nori!

                                                                  Foto: Dan Bucurescu

Casa Rusu, satul Fădimac, județul Timiș

                                                               Foto: Dan Bucurescu

Manuscrisul ”Voynich”

                                                   O enigmă încă nedezlegată

Mare fermecătoare

                                                            Tablou de Ion Țuculescu

Preobreajăn

Eu sunt dalbul de mesteacăn
priponit în mal de lac,
dar Ursitele, la leagăn,
au șoptit că nu-s copac.

Și-aș pleca, ce-aș mai plecare,
la Apus, la Miazănoapte,
cum se duce fiecare
prunc când s-a-nțărcat de lapte.

Scrijelit, Doamne, de hanger,
voi să zbor din lutul reavăn,
să mă-mpielițez în înger
într-o zi de Preobreajăn!


                                    Adrian Bucurescu

Kapnobatai sau Schimbarea la Față

     Puse la un loc, dovezile istorice, lingvistice, folclorice și arheologice, dau la iveală un trecut fascinant, mai ales pentru noi, Românii. Astfel, se poate afla că, după potopul și cutremurele care au zguduit Imperiul Atlant, împărăteasa Calliope l-a născut prematur pe prințul Orfeus, murind în scurtă vreme, lăsând pruncul în grija soțului ei, Oeagrus, și a Marilor Preotese ale Soarelui, cărora le fusese conducătoare. Romanii au copiat datina atribuindu-le Vestalelor puteri speciale. Rolul acestor Mari Preotese va continua, la Români, până la începutul Evului Mediu.
     În varianta culeasă de G. Dem. Teodorescu, numele celei zidite este Caplea, metateză din Calliope, ceea ce dovedește că vestita baladă ”Meșterul Manole” se referă la ce s-a petrecut pe vremea Atlanților. Această variantă exprimă limpede ce s-a întâmplat cu fiul lui Oeagrus și al lui Calliope, Orfeus, zis și Ion:
- Copilașul tău,
Pruncușorul meu,
Vază-l Dumnezeu!
Zânele c-or trece,
La el s-or întrece
Și l-or apleca,
Țâță că i-or da.
Ninsoarea, d-o ninge,
Pe el mi l-o unge;
Ploi, când or ploua,
Pe el l-or scălda;
Vânt, când o sufla,
Mi l-o legăna -
Dulce legănare,
Pân s-o face mare.
     ”Zânele” din baladă sunt Marile Preotese Solare, zise și MAINA-DES sau MENA-DES ”De Mână”, adică ”Jucăușe; Zburdalnice; Dansatoare”; cf. rom. mână; de; mânz; minge. Ca Mari Preotese, erau socotite sacre, fermecate, fermecătoare, vrăjitoare, de unde și grec. mantike ”artă a prezicerii viitorului; ghicire”.

     Ca ”Dansatoare”, apar prinse în hore, precum Ielele din mitologia românească, fiind reprezentate astfel încă din cultura Cucuteni, cea mai celebră imagine fiind ”Hora de la Frumușica”, de unde se mai înțelege că erau șase, a șaptea fiind conducătoarea. Exact ca la Vestalele Romanilor!
     Murind și împăratul Oeagrus, micul prinț a fost crescut de Mainades, obișnuit din fragedă pruncie să le asculte, până ce să ajungă adult.
     Cum se știe, soția lui Orfeus, Eurydike, s-a stins foarte devreme, ceea ce a declanșat deznădejdea tânărului împărat, îndrăgostit pe veci de ea.
     Cât era el de conducător suprem al ditamai Imperiul Atlant, trebuia să respecte vechile datini, printre care și Hierogamia ”Nunta Sfântă”, oficiată la fiecare început de vară, ca să asigure recolte cât mai îmbelșugate. Așadar, Mainadele i-au impus împăratului să-și ia o nouă soție, cu care să oficieze ”Nunta Sfântă”.
     Nu poate fi nicio îndoială că Orfeus s-a născut și a crescut pe meleagurile noastre, de vreme ce aproape în toată iconografia antică el apare purtând celebra cușmă geto-dacică.

     Profund îndrăgostit de fosta lui soție, pe care, după legende, a vrut s-o readucă din Infern,  împăratul nici n-a vrut să audă s-o înlocuiască, și așa a stârnit mânia Menadelor, ce se temeau de furia Naturii, de secetă și de alte dezastre naturale, care să amenințe recoltele. Sfidând vechile tradiții, Orfeus a părăsit în secret capitala Imperiului, TERGAISTAI, Târgoviștea de astăzi, și s-a refugiat cu doi dintre adepții de încredere în Munții Bucegi, aproape de locul unde tatăl său, Oeagrus, ridicase mausoleul împărătesei Calliope. Monumentul a rămas în ”Biblie” ca ”Turnul Babel”, iar în toponimia românească, sub denumirea de ”Babele”, stâncile care s-au mai păstrat din temelia lui.
     Evenimentul s-a petrecut la data ce corespunde actualmente cu ziua de 6 August, numit fiind și KAPNOBATAI, aceasta fiind și o denumire a preoților geți, consemnată de Strabon în ”Geografia”. KAP NOBATAI se traduce mai întâi prin ”Plecarea (Pornirea) Conducătorului; Supărarea Suveranului”; cf. rom. cap ”conducător; șef; mai mare peste alții”; a năvădi ”a pune în mișcare; a acționa; a mâna; a trece prin ițe și spată”; năbădăi.
     Ei bine, pronunția limbii atlante permitea și alte tâlcuri ale sintagmei KAP NOBATAI, de pildă ”Înnoirea Feței; Schimbarea la Față”; cf. rom. cap; chip; nepot; latin. novitas ”noutate; calitatea de a fi nou”; nepos, nepotis ”nepot; pui; vlăstar; mlădiță”. Totodată, prin K-AP NOBATAI se mai înțelegea și ”Când Apa se schimbă”; cf. rom. ca; apă; cofă; cupă; chiup ”vas; cupă”; nepot; latin. novitas; nepos, nepotis. Din acest sens, a rămas tradiția românească legată de schimbarea, mai precis de răcirea apelor, începând cu sărbătoarea de Schimbarea la Față.
     Astfel, precum multe alte tradiții geto-dacice, și Schimbarea la Față a pătruns în ”Noul Testament” creștin, dar cu totul altă semnificație.

     În tradițiile populare românești, ziua de 6 August se mai numește și Obrejenie, Pobrajen, Pobrejeni, Priobrajen sau Probajele. Este una dintre cele mai importante sărbători, și se spune că din această zi se răcesc apele și nu mai e bine să te scalzi. Se mănâncă pește. Se zice că pe cine îl doare capul în această zi îl va durea un an încheiat. Pleacă berzele, purtând rândunelele pe spate, și se îngălbenesc frunzele pădurilor și livezilor. Șerpii, șopârlele și toate gâzele intră în pământ. Care vietate nu a intrat până în această zi poate fi ucisă, mai ales șerpii. Dacă un tânăr vede un astfel de șarpe și nu-l ucide, șarpele se va preface în zmeu. Dacă șarpele va fi văzut de o femeie și nu va fi omorât, el va muri până la anul. Multe gospodine se feresc ca să nu mănânce mere, pere sau perje până la această zi; din această zi se pot mânca, fiindcă cerul e deschis. Pentru că pleacă berzele în călătorie, nu e bine să plece nimeni în călătorie, că se rătăcește și nu mai vine de unde a plecat.
      Femeile se duc în pădure unde, în pielea goală, culeg alune pentru friguri. Se culeg de pe câmp plantele de leac: avrămeasă, odolean, mușețel etc. Nu e bine să te sfădești și nici să te scalzi în apă curgătoare. În această zi, se ia o crenguță cu șapte prune și câteva alune și se păstrează la loc tainic, ca să nu fie găsite și stricate de cineva. Aceste fructe sunt bune de leac împotriva frigurilor și a altor boli, pe parcursul anului. Nu e bine să fii ocărât în această zi, căci vei fi certat tot anul. Babele descântă de urât în această zi, spunând să se despartă cineva de o ființă iubită și să plece cum pleacă berzele. Fetele nu se spală, pentru că altfel părul nu le-ar mai crește, cum nici iarba nu va mai crește cu această zi de început al toamnei.

                                                                                                       Adrian Bucurescu
     

Cu Georgeta Eșanu

  La Școala de Vară de la Sighetu Marmației

Serghei Esenin

”De-o striga vreun sfânt la mine:
- Lasă-ți țara! Vino-n Rai!
- Nu-mi trebuie Rai - i-oi spune -
Mie Rusia să-mi dai!”

Vase pe mare

                                Tablou de Ivan Aivazovski

Sfânta Fecioară Ocrotitoare

                              Tablou de Nikolai Roerich

Horia Bernea

                          Oameni pe care i-am cunoscut

Triptic: Autoportret; Prapor; Hrana

                                Tablouri de Horia Bernea

Eveniment cultural

                                              Artă la superlativ

La mulți ani, Sandule!

Cu Alexandru Mihalcea, prietenul și colegul meu de la ”România liberă”