Nichita Stănescu în Evul Astral

          ”11 Elegii”


                                                     ”El începe cu sine și sfârșește cu sine.
                                                     Nu-l vestește nici o aură, nu-l
                                                     urmează nici-o coadă de cometă”.

     Așa începe ”Elegia întâia”, ”închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști al dedalizilor”.

     Cine este El, ”care începe cu sine și se sfârșește cu sine?” Bănuim că este universul nostru infinit care ne așteaptă, universul nostru spiritual și material care ”deși fără margini, e profund limitat”.
     Ar putea fi sfera cunoașterii, ”dar el nu are nici măcar / atâta piele cât sfera”. Și tot ”el care știe totul / la Nu și la Da are foile rupte”.
     Această elegie ne duce cu gândul la prima scenă din ”Avatarii faraonului Tla”, unde ”bolnavul rege” vede chipul zeiței Isis:
     ”Pe tabla neagră se zugrăvise un cerc mare roșu... de acest cerc erau aninate ființe ca pe o scară... Jos, mineralele în care plantele își duceau rădăcinile... animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale, mineralele în om, plantele în minerale, animalele în plante, omul în animale și prin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu...”

     Să revenim la Nichita Stănescu:

     ”Și nu dorm numai eu aici
     ci și întregul șir de bărbați
     al căror nume îl port
     Șirul de bărbați îmi populează
     un umăr. Șirul de femei
     alt umăr”.

     Poetul e ancorat profund în universul uman, rădăcinile sale duc prin șirul de străbuni departe, antenele (sau aripile) sale râvnind viitorul. Pe acest drum al cunoașterii, prezentul alunecă aproape imperceptibil, pentru că acest El

     ”nu are nici măcar prezent
     deși e greu de închipuit
     cum anume nu-l are”.

     Nici Dedal, căruia îi închină ”Elegia întâia” nu trăia în prezent; altfel nu ar fi ales așa de hotărât drumul jertfei, jertfă pe care cunoașterea credem că o merită. Asemeni cu el se pare că se închipuie acum poetul ”din vestitul neam de artiști, al dedalizilor”: zburând cu aripi, care, deși se dovedesc fragile, sunt ca un semn de noblețe. Pentru eroul-poet.
     În mai multe rânduri autorul și-a declarat acest volum drept cel mai reprezentativ. ”Dar - spune Eugen Simion - cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu este poezia lui, luată în totalitate. Elegiile sunt fragmente dintr-un poem vast, neîncheiat, reluat și completat periodic. Putem spune însă că 11 Elegii constituie cel mai unitar și în sens filosofic, mai dogmatic al lui Nichita Stănescu, hotărât să dea acum o viziune coerent demonstrativă despre filosofia sa lirică. S-a spus în chip exagerat și impropriu că el vrea să corecteze sistemul filosofic al lui Hegel. Niciodată însă un poet n-a corectat sau negat un filosof pentru că metafizica poetului este de natură existențială (chiar atunci când operează cu concepte și se revendică de la un sistem), în timp ce metafizica filosofului este de natură conceptuală și intenționează să dea o explicație posibilă lumii. Un poet poate lua sugestii din cărțile unui filosof, dar ideile lor se dezvoltă în registre diferite.
     Ambiția lui Nichita Stănescu este mai simplă și mai mare: să sugereze un număr de raporturi care determină poezia și existența poetului, în versuri mai conceputalizate și mai disciplinate decât altele”.
     Nu întâmplător a doua elegie se cheamă și ”Getica” și îi este dedicată lui Vasile Pârvan. Trecutul nostru, pe care Nichita Stănescu îl încadrează firesc în antichitatea universală, este plin de eroi pe care nevoia de poezie a omului i-a zeificat:

     ”În fiecare scorbură era așezat un zeu.
     Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
     și pus acolo un zeu”.

     Toată lumea era pe atunci populată cu ființe mitice, care toate se nășteau prin puterea omului, a luptătorului, prin sânge jertfit întru apărarea unei idei scumpe:

     ”O, nu te tăia la mână sau la picior,
     din greșeală sau dinadins.
     De îndată vor pune în rană un zeu,
     ca peste tot, ca pretutindeni,
     vor așeza acolo un zeu
     ca să ne închinăm lui, pentru că el
     apără tot ceea ce se desparte de sine”.

     Această naștere a zeului din om, pe care am putea-o interpreta ca pe o dorință de autodepășire, de salt în cunoaștere, are un efect neașteptat și totodată cutremurător. Nu mai știi dacă omul se închină la el însuși sau la icoana lui care-l închipuie pe el însuși zeu:

     ”Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
     ochiul,
     pentru că vor aduce și-ți vor așeza
     în orbită un zeu
     și el va sta acolo împietrit, iar noi
     ne vom mișca sufletele slăvindu-l...
     Și chiar tu îți vei urni sufletul
     slăvindu-l ca pe străini”.

     Cu aceasta însă lupta nu se încheie; ar fi prea simplu și nu e specific celei mai reușite ființe de pe pământ. Omul își aduce aminte că e un om, el se îndoiește de însăși starea lui spirituală. Din când în când are căderi, cutezanța lui pare a fi înfrântă și el simte cu durere că lupta de-abia a început:

     ”Recădeam în starea de om
     atât de iute, că mă loveam
     de propriul meu trup, cu durere,
     mirându-mă foarte că-l am.
     Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
     lumea pe care am înțeles-o fulgerător,
     și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
     acesta, lent vorbitor”.
                                         (”A treia elegie”)

     În toată această elegie apare ca un leit-motiv motto-ul: ”Contemplare, criză de timp și iar contemplare”.
     Trupul nostru trecător prin lume se revoltă de infima durată a vieții (raportată la eternitatea cosmosului), se agață cu disperare de obiecte, de tot ce știe că rămâne în urma lui, dar direcția și timpul sunt implacabile:

    ” M-amestec cui obiectele până la sânge,
     ca să le opresc din pornire,
     dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
     spre o altă orânduire.
     O scurtă tristețe rămâne
     de jur împrejur o sferă de vid”.

     În sinea omului se duce o  luptă cumplită: ”lupta dintre visceral și real”.
     Omul (poetul) se vrea totuși un creator și contorsionează realitatea prin lentila imaginației, își creează un Ev Mediu mai pur, mai subtil, care să-i înfrumusețeze rana realului; vrea să-și învingă trupul, materia:

     ”Învins în afară,
     Evul Mediu s-a retras în mine
     și
     propriul meu trup nu
     mă mai înțelege
     și
     propriul meu trup mă urăște”. 

     Această dramă are mișcări sufletești interioare cu aspect de cataclism:

     ”Durere a ruperii în două a lumii
     ca să-mi pătrundă prin ochii, doi”.

     ”A cincea...” exaltă ”tentația realului”, a înfrângerii aparent acceptate:

     ”Iată-mă condamnat pentru neștiință,
     pentru plictiseală, pentru neliniște,
     pentru nemișcare”.

     Într-”A șasea elegie” se pare că e vorba de ”liberul arbitru”, de nehotărârea de a opta definitiv:

     ”Stau între doi idoli și nu pot s-aleg
     pe nici unul, stau
     între doi idoli și plouă mărunt,
     și nu pot s-aleg pe nici unul
     și-n așteptare-nlemnesc
     idolii-n ploaia măruntă”...

     Această ”ploaie măruntă” nu face decât să sugereze angoasa dificultății de a opta.



          Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”, Editura Macarie, 2000



                                                        - Va urma -