Ceea ce se numește moarte nu este decât trecerea la o altă existență sau la un șir de alte existențe mai desăvârșite. Același suflu animă trupurile în lumea de dincolo, unde omul trăiește din nou pe deplin. Prin aceasta, nemurirea la Daco-Geți, ca și la Gali, e diferită de concepția pitagoreică a vieții viitoare. ”El (Zalmoxis) îi învăța că atât ei, cât și cei ce se vor naște pe vecie din ei, nu vor muri, ci se vor duce într-un loc unde vor trăi veșnic, în posesia tuturor bunurilor”. Astfel, Dacii credeau într-o adevărată existență materială dincolo de mormânt, în continuarea reală într-o altă lume a vieții începută în lumea aceasta. De aceea, ei nu spuneau ”a muri”; ei spuneau ”a te duce să-l întâlnești pe Zalmoxis”.
Această credință a devenit atât de universală, încât slujea la caracterizarea Geto-Dacilor în ochii anticilor: ”Poporul nemuritorilor” (...) așa îi numește Herodot.
Toți scriitorii greci sau latini, care mai târziu vor vorbi despre ei, Strabo, Diodor, Arrian, Lucian, Iulian, vor folosi aceeași expresie sau altele asemănătoare. În același timp, cu toții vor constata influența extraordinară a zalmoxismului asupra spiritului adepților săi. Ea va genera în ei exaltarea religioasă, detașarea completă de viață (...). Cumpliți față de dușmanii lor, nu mai puțin cumpliți față de ei înșiși, punând libertatea mai presus de orice, Dacii nu șovăiau între moarte și sclavie; își iau viața cu propria lor mână, după ce-și jertfesc familia și dau foc locuinței, pentru ca nimic din ceea ce le-a aparținut să nu cadă în mâinile dușmanului.
Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 38 - 40
