Mitologie română
Li se mai spune Căpcâni sau Cătcăuni. Denumirea de Căpcăun provine de la numele HIPOCOON, atestat și ca sfetnic al Tracilor în războiul troian. Printre alte sensuri, HIPOCOON le avea și pe cele de ”Răutate; Viclenie; Uneltire; Mâncătorie”, de unde româna a mai moștenit și capcană.
Se spune că acești monștri au trăit de mult, poate pe vremea Uriașilor. Aveau două nări, una de om și alta de câine, cu ultima adulmecând oamenii după miros și se țineau după urmele lor ca niște copoi. Aveau un ochi în frunte și altul la ceafă, iar gura mare până la urechi. Unii dintre ei aveau trei, alții cinci picioare. De obicei, nu vorbeau, ci răcneau ca fiarele. Preferau carnea de om, și nici nu se îndeletniceau cu altceva, decât cu vânătoarea de oameni. După ce-i prindeau, ]i duceau la ei acasă și-i închideau într-un fel de colivii și-i hrăneau cu mieji de nucă și cu mălai dospit, făcut în țest. După ce îi îngrășau, îi îmbrânceau în cuptorul înroșit, unde îi coceau în spuză.
De groaza lor, Românii plecaseră în bejenie, ascunzându-se în văgăunile munților. Înnebuniți de foame, căpcăunii căutară peste tot, până ce, spre seară, văzură o casă cu fum ieșind pe horn. Tocmai atunci, omul se uita pe fereastră, și, când îi văzu, vru să fugă împreună cu fata lui. Dar nu mai apucară. Căpcăunii îi săltară și îi duseră iute acasă la ei. Dar pentru că prinșii erau tare slabi, îi puseră la îngrășat, îi lăsară în grija unei babe, care era mama lor, și plecară după alt vânat. Baba îi hrăni ce-i hrăni și, deși sărmanii nu se îngrășaseră, pe când credea că i se vor întoarce fiii acasă, încinse cuptorul și o scoase pe fată, ca să o pună pe foc. Fata făcu pe proasta și-i spuse că nu știe cum să stea în cuptor. Nerăbdătoare, baba se oferi să-i arate ea, și se așeză pe lopată. Fata luă iute lopata de coadă și o aruncă pe babă pe gura cuptorului, închizând-o cu oblocul. După ce o rumeni de ajuns, o scoase și o puse pe masă. Apoi îl scoase repede pe taică-său din cușcă și o luară la fugă. Căpcăunii sosiră, și cum erau hămesiți de foame, se repeziră să înfulece din friptura de pe masă. Deodată, cel mai mic zise:
- Mie îmi miroase a carne de mama.
O căutară pe babă peste tot, dar nu o găsiră. Atunci o luară la goană, căutându-i pe oamenii care-i înșelaseră atât de cumplit, dar nu dădură de urma lor. Se întoarseră necăjiți acasă și jurară toți căpcăunii să nu mai mănânce carne de om. Cei doi fugari nu ar mai fi ajuns acasă la ei, dacă nu s-ar fi orientat după dunga de stele dese și mărunte, care se vede în curmezișul cerului. De atunci, acea dungă de stele, care i-a ajutat pe oameni să se întoarcă din robie, se numește Drumul Robilor.
Adrian Bucurescu
