Târziu

Am rătăcit toate cărările.
Mă pierd în zariştea verde.
Un câmp de luptă
de satul meu mă desparte
şi o cruce nescrisă.

                                  Adrian Bucurescu

Mâţa noastră, la pozat. Foto: Valeria Bucurescu

Norii, ploaia și grindina

          Mitologie românească

    
     Se povesteşte că, la începutul începuturilor, norii erau boii Soarelui. Ei trăgeau carul cu apă la curtea acestuia. Când Soarele nu se uita la ei, se mai lăsau pe tânjeală, apa se revărsa peste marginile fântânii, şi atunci ploaia cădea pe Pământ. Pesemne că nu-şi făceau treaba cum trebuie sau lucrau prea încet, şi atunci Dumnezeu i-a izgonit  la marginea Pământului, unde stau ascunşi într-un tău mare. Boii-Nori beau apa din tău şi chiar din mare, până se umflă ca nişte burdufuri, de stau să plesnească. Atunci vin balaurii, împingându-i cu coarnele, iar solomonarii îi plesnesc cu biciurile. Norii o iau la fugă, năvălesc în văzduh şi fug pe sub ceruri. Dar balaurii nu-i slăbesc, îi gonesc din urmă, şi când solomonarii le fac semn, varsă toată apa cu care s-au umflat.
     Ploaia e în cer, şi norii o aduc de acolo, din împărăţia lor. Dumnezeu, când vrea să dea ploaie bună într-un loc, deschide cerurile şi sloboade ploile. Ploile furtunoase şi cu grindină, aduse de balauri, acelea numai solomonarii, din voia lor sau din porunca lui Dumnezeu le aduc. Când plouă cu Soare, se spune că dracul face chef cu nevastă-sa, şi, când se îmbată bine, se iau la bătaie, iar Dumnezeu face haz de ei. Când e secetă, se crede că cineva a legat ploile. Cei ce pot lega ploile sunt în primul rând solomonarii, ţiganii, vrăjitoarele şi cărămidarii, ca să poată lucra ei. După loc şi obicei, se fac diferite dezlegări. Uneori, când trebuie ploaie pentru ţarini, se invocă apa prin Caloian şi Paparude. În schimb, când plouă prea mult şi apa e gata să se reverse peste ogoare, atunci femeile şi fetele se duc la fântână, iau lut galben şi fac din el două chipuri de om: pe unul îl îmbracă în straie bărbăteşti albe, pe celălalt în straie femeieşti negre. Bărbatul e Tatăl Soarelui, iar femeia - Muma Ploii. Cu un anumit ceremonial, Tatăl Soarelui este urcat în vârful unei troiţe, ce străjuieşte vreun puţ. Se caută o troiţă cât mai înaltă, încât Tatăl Soarelui să arate cât mai mândru şi cât mai victorios. În schimb, pe Muma Ploii o îngroapă cu tot tipicul unei înmormântări. E plânsă, i se fac pomeni şi chiar i se dă o găină neagră peste groapă, de pomană. În acest fel, ploile au fost îngropate, iar Soarele rămâne singur, victorios, sus, pe troiţa de la fântână.
     Când plouă prea tare, fără încetare, se scot cociorva şi lopata de pâine şi se aşează cruciş înaintea pragului, iar în pământ se înfige un topor, şi astfel ploaia se opreşte. Tot aşa se procedează şi când plouă cu piatră. Herodot scria că, pentru a potoli asemenea fenomene, Geţii trăgeau cu săgeţi în nori...
    Românii spun că, dacă ploaia începe sâmbăta, atunci va ţine până sâmbăta viitoare. Dacă plouă de joi, ploaia va ţine două săptămâni.
     Când vrea să dea o ploaie, Dumnezeu toacă, vestind deschiderea ploilor. Cocoşii aud toaca, şi atunci cântă într-un anumit fel, ca să-i vestească şi pe oameni. Când plouă cu Soare, copiii cântă:
Fugi, ploaie călătoare, 
Că te-ajunge Sfântul Soare
Şi-ţi taie picioarele
Cu un mai,
Cu un pai,
Cu căciula lui Mihai!
     Pentru a chema ploaia să cadă peste câmpurile uscate de secetă, se face Fierăritul, un obicei întâlnit îndeosebi în Oltenia.
     Grindina se datorează balaurilor. Aceştia se întâlnesc de mai multe ori în văzduh, se sfădesc ca nişte ţaţe şi apoi se iau la bătaie, ca ultimii beţivi, şi sar unul asupra altuia, bătându-se cap în cap, zgâriindu-se cu ghiarele şi suflând asupra celuilalt aburi îngheţaţi. Aceşti aburi şi cu piatra îngheţată şi zdrobită de picioarele înfierate ale balaurilor cad asupra ogoarelor oamenilor, pe care solomonarii doresc să-i pedepsească, fiindcă nu i-au ascultat ori s-au purtat urât cu ei.
     Solomonarul încalecă balaurul de ghiaţă, îi dă pinteni şi se suie cu el în înaltul cerului. Cu toiagul face semn în cele patru zări, şi vântul cel mai apropiat îi aduce furtunos nori întunecaţi. El şi balaurul stau deasupra, în mijlocul lor, iar primul le porunceşte. Norii încep să clocotească, să se frământe. Înainte se îmbulzesc norii cei negri, ca ţundra păstorilor, iar din spate îi împing cu caii lor albi norii de gheaţă. Pe de lături, vin norii cu burdufurile pline de apă şi, când ajung deasupra ogorului celui ce trebuie pedepsit, burdufurile se deschid şi apa curge năpraznic, în timp ce grindina zdrobeşte grânele, iar furtuna scutură pomii de roade şi smulge arborii tineri din rădăcini. Solomonarul este astfel răzbunat, iar omul înfricoşat se va teme şi-l va respecta de acum înainte pe el şi credinţele străbune.
     Nu cumva renunţarea la străvechile datini a făcut ca vremea să se răzbune atât de rău pe oamenii de astăzi?

                                                                                                    Adrian Bucurescu