În Berlin. Foto: Maria Bucurescu

Povestea vorbei

          Flăcări şi panglici pe nas

     Responsabil cu mirosul şi respiraţia, nasul este unul dintre cele mai pomenite şi mai înfipte organe anatomice în paremiologia românească. Rareori apare însă în contexte favorabile, sugerând de cele mai multe ori neruşinare, obrăznicie, îngâmfare sau indiscreţie. În argou, nasului i se mai spune şi bârnău, carină, cârmă, naşcarină, pătlăgea, trompă. A nu-şi cunoaşte lungul nasului înseamnă a nu-şi da seama cât e în stare să facă prin puterile proprii, lungimea nasului fiind un fel de unitate de măsură. De aici, altă expresie: nu-i ajungi cu prăjina la nas, adică este foarte încrezut. Mai puţin limpede e de ce despre cineva prea îndrăzneţ, prea obraznic se spune că şi-a luat nasul la purtare. Dar nici fără nas nu e bine; astfel, a-i cădea nasul cuiva înseamnă a-şi pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne ruşinat, umilit, iar a-i tăia nasul înseamnă a-l pedepsi, a-l ruşina, a-l pune la locul său.
     La o adică, nasul pare a fi un soi de semn de nobleţe, un blazon: a nu fi de nasul cuiva înseamnă a nu corespunde, a nu fi pe potriva unei alte persoane. A scoate panglici pe nas, cum fac scamatorii, înseamnă a exagera, a minţi, iar dacă scoţi flăcări pe nas, ca balaurii, atunci eşti foarte furios, poate chiar primejdios.
     Despre un ins foarte slab se spune că îi curge untura pe nas! Poate să-i curgă şi tărâţa pe nas, dar atunci este mânios. Când cineva îi mută nasul altcuiva din loc, răspândeşte un miros greu, pute. Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan, mai spune şi o zicătoare din lunga experienţă pe care o avem cu ruşii. E recomandat să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, adică nu trebuie să te amesteci nepoftit în treburile altora.

                                                                                                              Adrian Bucurescu