O, Sacre-Coeur!
De la Sedan la Turtucaia
Vineri, 13 Septembrie, m-am întors dintr-un voiaj la Paris. Ca mulți alții înaintea mea, am fost impresionat de frumusețea acestui grandios oraș, unic în lume, plin de istorie și de cultură. Este imposibil de a nu recunoaște câte îi datorăm noi Franței, poate singura țară care ne-a simpatizat pe noi, Românii, de vreo două sute de ani încoace, în vremuri de restriște. Oamenii noștri cei mai vrednici s-au dus la Paris, de unde s-au întors în țară cu ce-au văzut pe malurile Senei, și au lucrat la luminarea României moderne. Nici acum nu e târziu să mai preluăm ceva de la Franța, dacă tot ne-am apropiat de Occident. Bine ar fi de a nu primi numai relele de acolo, unele primejduindu-ne chiar ființa națională.
Am fost nespus de impresionat de atenția pe care Francezii o acordă măreței lor istorii, asumându-și-o în întregime și păstrând cât se poate de vii atât amintirile glorioase cât și cele tragice. Dintre marile lor monumente, mai mult și mai mult mi-a mers la inimă bazilica Sacre-Coeur, de un alb spectaculos, situară pe colina Montmartre, cel mai înalt punct al Parisului. A fost ridicată în amintirea celor 58.000 de ostași francezi uciși în Războiul Franco-Prusac, din 1870-1871, care a culminat cu dezastrul de la Sedan. Este un răspuns spiritual al Franței la cumplita înfrângere. Sacre-Coeur a fost construită în 46 de ani, până în 1823, cu un cost de 40 de milioane de franci, adică 6 milioane de euro. Preoții încă se roagă aici pentru sufletele celor morți, 24 de ore pe zi, încă din anul 1885...
Bătălia de la Tutrakan. Tablou de Dimităr Ghiugenov
În istoria relativ recentă, care ne privește numai pe noi, cel mai mare dezastru a fost Bătălia de la Turtucaia, în bulgară Tutrakan, din cursul Primului Război Mondial, desfășurată între trupele române și bulgaro-germane. Această cumplită bătălie a avut loc între 1 și 6 Septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apăratu capul de pod Turtucaia, din Cadrilater. S-au înregistrat atunci numeroase fapte de eroism ale ostașilor noștri, dar nu au fost de ajuns. Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 izbutind să iasă spre Silistra din încercuirea înfăptuită de trupele bulgaro-germane, în vreme ce aproximativ 2.000 de ostași de-ai noștri s-au salvat trecând Dunărea înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale Românilor morți și răniți au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în timp ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns prizonieri.
Memorialul de la Tutrakan
După Primul Război Mondial, fiind printre țările învingătoare, România și-a recuperat Cadrilaterul, iar pe locul nefericitei bătălii, Societatea Eroilor Căzuți în Războiul Mondial, cunoscută mai mult prin titulatura Cultul Eroilor, a realizat Cimitirul de Onoare Șumenți (fost Daidâr). Aici sunt înmormântați militarii pieriți în cele mai crâncene lupte date vreodată în Cadrilater. În centrul cimitirului, un monument comemorativ a păstrat inscripțiile inițiale, în limbile română, bulgară, germană și turcă: ONOARE ȘI ADMIRAȚIE CELOR CARE AU ȘTIUT SĂ MOARĂ VITEJEȘTE PENTRU ȚARA LOR. Cum era de așteptat, Bulgarii au ctitorit și ei acolo un impunător monument, Memorialul de la Tutakran. Spre cinstea lor, vecinii noștri, de câte ori își sărbătoresc victoria, îi comemorează și pe Românii căzuți în luptă.
Comemorarea ostașilor români, la Turtucaia
Dacă au pierdut la Turtucaia, nu înseamnă că ostașii noștri nu s-au bătut vitejește. Pricina înfrângerii a fost slaba înzestrare a armatei române cu armament și muniție, cum s-a întâmplat și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și cum, ignorând istoria, se întâmplă și astăzi, deși Rusia, ca de obicei, ne are în vedere! La Turtucaia, Bulgarii au beneficiat de armele superioare ale Germanilor, aliații lor de atunci.
Actualmente, ”corectitudinea politică” și neghiobia spurcatei clase noastre politice ne pun la grea încercare sentimentul național, care, de altminteri, ar trebui să fie firesc. Dacă tot ni se impune să ne asumăm toată istoria, uneori falsificată, atunci să ne asumăm și înfrângerea de la Turtucaia. Dar unde e un impresinonat monument al ostașilor români, în spiritul bazilicii Sacre-Coeur din Paris? După 1090, s-au ctitorit în România mii de biserici, niciuna închinată eroilor, unde preoții să se roage pentru ei și să le deplângă moartea zi și noapte. Bucureștiul are foarte puține statui care îi reprezintă. Nu s-a ridicat o statuie măreață, eventual ecvestră, pentru cel în timpul căruia e menționat orașul, Vlad Țepeș, celebrul erou. Dromihete, Burebista, Cotiso, Decebal, Basarab I, Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Ion Vodă cel Viteaz, Radu de la Afuma'i, Matei Basarab, Horia Cloșca și Crișan, Avram Iancu și mulți alții nu sunt evocați în Capitală pe măsura importanței lor în istoria noastră. Parisul e plin de statuile tuturor marilor personalități ale Franței, inclusiv ale celor culturale...
La noi? Acum câțiva ani, pe treptele Muzeului Național de Istorie a României, a fost înfiptă caraghioasa statuie a lui Traian, călăul Daciei, lăudat și în Imnul Național! De curând, în Parcul Circului, din București, la ideea creață a primăresei pesedoaie Firea, a fost dezvelită statuia lui Rainier al III-lea de Monaco, cuprinzând o statuie a prințului și un ansamblu din lumea Circului!!! Dacă-i circ, apoi circ să fie, nu-i așa?
. Adrian Bucurescu