luni, 31 decembrie 2018


          Dragi de-ai Mei Cititori,

     Vă doresc ca Noul An să vă afle în Pace și Sănătate, și să vi se împlinească Toate Dorințele Frumoase! 





                                                                              LA MULȚI ANI!

duminică, 30 decembrie 2018

Sorcova




          Datini daco-române

     La Traci, Arhanghelul Dimineții, al Răsăritului și al Primăverii era Dionysos, care pe pământ fusese împărat al Atlanților, fiu al lui Orfeu și al Eurydikei. Ca Domn al Zorilor, i se mai spunea și OTHRYO-NAIUS”Sfântul (Magul) Dimineții”; cf. slav. utro ”dimineață”; rom. noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc., care intră în compoziția unor leacuri băbești”; a lua noi ”a lua apă neîncepută, pentru descântece și leacuri”; naos; grec. naos ”templu”; rom. utrenie, slav. utrenia ”slujbă religioasă care se oficiază în Biserica Ortodoxă, de dimineață, înaintea liturghiei”.
     Totodată, ca patron al Primăverii, supranumele său se înțelegea și ca O TH'RY O NAIUS ”Care apără (salvează) de Zăpadă; Care (unde) oprește Ninsoarea; cf.rom. otar (reg.) ”hotar”; alban. dry ”lacăt”; grec. iatros ”medic”; rom. nea; troian; a troieni; Bădica Troian - erou al Plugușorului  De aceea, Arhanghelului i se mai zicea și PARTHE NIOS ”Care spulberă (duce; împrăștie; taie) Zăpada”; cf. rom. a (se) învârti; a purta; parte; a (se) împărți; bardă; nea; furtună; pârtie.
     În dicționarele latine, apare un alt supranume trac al lui Dionysos, anume BASSAREUS, care, în graiul Geților, ca BASS AREUS, se tălmăcește prin ”Acoperit (Înveșmântat) cu Aur”; cf. rom. fașă; a înfășa; alban. vesh ”a îmbrăca”; ar ”aur”; rom. Arieș - râu în a cărui albie se găsea aur; BASSARI - veșminte lungi, fluturânde, pe care le purtau femeile trace la Misterele Dionysiace. În sfârșit, așa am ajuns la SARG(H)IDAVA, atestată ca localitate în Dacia, cu varianta ZARG(H)IDAVA, sinonime cu BASSAREUS, căci provin din S-AR GHIDAVA sau Z-AR GHIDAVA, tot cu sensul de ”Acoperit (Îmbrăcat) cu Aur”; cf. rom. se; aur; alban. ar ”aur”; pers. zer ”aur”; rom. catifea; cațaveică; cocioabă ”colibă; bojdeucă”; hodaie (reg.) ”odaie”; alban. gezof ”blană”. În miturile antice, se spunea că Dionysos avea părul de aur.


     Un frumos cap statuar al acestui Arhanghel cu părul de aur a fost descoperit la Tomis-Constanța.
Tot așa, în basmele românești, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana și Zânele au părul de aur.
     Dar ”Acoperit cu Aur” înseamnă și ”Belșug; Răsplată; Plata; Termenul; Sărbătoarea”, și așa a apărut în română SORCOVA < * SARGHIDVA, dar și sorcovăț ”monedă; numele unui dans popular”, SOROC < *SOROCU < *SORĂCVĂ, precum și șarg ”cal cu părul galben-deschis”, cercov ”podoabă a scufiei femeiești”, și Circovii ”nume dat mai multor sărbători populare”. Tot astfel a format și rusa srok ”termen”, dar și sorok ”patruzeci”.
     De ce ”patruzeci”? Pentru că unul din supranumele lui Dionysos, menționat mai sus, a fost înțeles și ca PAR TENIOS ”Patru de Zece”; cf. germ. vier, engl. four ”patru”; engl. ten, germ. zehn ”zece”. De aceea, SAR(Ă)G I DAVA a mai fost înțeles și ca ”Patruzeci de Lovituri”; cf. rus. sorok; rom. tobă. Pe de altă parte, SARGI-DAVA, atestată ca localitate în Dacia, însemna și ”Cetatea Vrednicilor (Harnicilor)”; cf. rom. sârg; sorgă ”grijă; trebuință; grabă”; alban. tabje ”cetățuie”; rom. Deva (loc.).
     Adevărul este că, dacă nu erai Geto-Dac nativ, cu greu ai fi putut pătrunde în subtilitățile limbii lui materne, care, grație rostirilor și interpretărilor, era și foarte poetică.
     Mărturie a tuturor tălmăcirilor de mai la deal stă și Sorcova noastră, obicei al copiilor, în dimineața de Anul Nou: Cea mai răspândită variantă a textului Sorcovei este aceasta:
Sorcova
Vesela.
Peste vară,
Primăvară.
Să-nfloriți,
Să mărgăriți
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul!
La anul
Și la mulți ani!


     Marele folclorist Simion Florea Marian scria că acest obicei este întâlnit numai în Muntenia. Până prin veacul al XIX-lea, sorcova se făcea din ramuri de măr, păr, vișin sau alți pomi fructiferi. Pregătirile începeau încă din zorii zilei de Sfântul Andrei, când mamele se duceau în grădină sau în ogradă și, cu cuget curat, rupeau smicele din fiecare arbore roditor, apoi, legând la un loc trei rămurele diferite, alegeau câte un mănunchi de acestea pentru fiecare din familie: soților, copiilor etc. Crenguțele, puse într-un vas și la o căldură potrivită, erau îndeaproape îngrijite, căci apa trebuia schimbată în fiecare dimineață. Încet-încet, înmugureau, dădeau frunze și, până în ajunul Anului Nou, înfloreau. Acela era mai norocos, în anul ce urma, ale cărui ramuri înfloreau sau cel puțin înmugureau și înverzeau. 
     Florile erau menite a se pune la sorcovele pe care copiii le purtau în dimineața de Anul Nou, căci obiceiul fusese inițial destinat Arhanghelului Dimineții. Însă, încă din veacul al XIX-lea, hârtia colorată și poleiala au înlocuit florile naturale.


     Cu Sorcova umblă numai copiii de trei până la opt-nouă ani. Odinioară, apropiindu-se de cel pe care îl vor sorcovi, îl atingeau ușor cu sorcova, de patruzeci de ori, recitând textul în patruzeci de grupe silabice, constând din una sau două silabe, fiindcă, așa cum am văzut mai sus, PAR TENIOS însemna ”Patru de Zece”, iar SARG(HI) DAVA geto-dacică se tălmăcea prin ”Patruzeci de Lovituri”.
     Pe vremuri, copiilor li se dădeau în dar fuioare, turte, faguri de miere, fructe, iar urările cu sorcova se adresau celor mai vârstnici din familie, rudelor și cunoștințelor de aproape. Astăzi, recompensa constă în bani, iar copiii intră în orice casă unde sunt primiți.
     Un text arhaic al Sorcovei, cules din Panciu, județul Vrancea, menit copiilor mici, întregește tălmăcirile de mai la deal:
Sorcova
Vesela.
Să trăiască,
Să îmbătrânească
Ca teiul pământului,
Să fie ușor
Ca nuiaua vântului!
Somnul dulce
Noaptea-l poarte,
Dorul de mamă
Să-l crească!
Anul nici să se împlinească,
Ca pe fluturi să nu-i slăbească!
Să fugă precum calul Negoiului,
Tocmai în vârful pietroiului,
Și de-acolo să se scoboare,
Să fugă prin mândrul Soare,
Să coboare mai la vale
Și să întâlnească o fată mare!
Să trăiască cum a trăit
Flăcăul lui Neacșu cel Mare!
Să trăiască mulți ani fericit
Și de pungă să nu fie sleit!
Noroc!
     Dar ce să fie cu calul Negoiului? Aici este o întreagă poveste...
     Ei bine, la Geto-Daci, CALI NIKIA era un supranume al Zeului Zalmoxis, însemnând ”Cel Prea (Mai) Înalt; Cel Mai Puternic”; cf. rom. care; latin. qualis ”care”; rom. neică; nuc; NIKA - inscripție pe crucile răposaților, menită să-i înalțe la cer pe cei plecați din această lume; nuc(ă); Neagoe, Neagu, Nica, Noica (n.); Negoiu- vârf din Masivul Făgăraș, al doilea ca înălțime din România; Nehoiu (loc.); colnic; Calinichia - numele mamei voievodului Mircea cel Mare.
     Zalmoxis le adusese Geților victoria asupra cotropitorilor scyți. De aceea, CALI NIKIA se tălmăcea și prin ”Cel Biruitor”; cf. rom. care; latin. qualis; grec. Nike - Zeița Victoriei.
     Recunoscători, Geții Le-au ridicat Gemenilor Divini un strălucitor palat, pe colnicul unde Se născuseră, palat zis CAL I NIKIA ”Conacul (Castelul; Lăcașul; Templul) Victoriei (Biruitorilor)”; cf. rom. culă; chilie; latin. cella ”cămară; partea cea mai închisă a templului, unde se afla statuia divinității;; sanctuar; colo ”a-și avea așezarea; a locui”; alban. kala ”cetate”; grec. Nike.
     Apoi, CAL I NIKIA s-a tălmăcit și prin ”Calul Celui Victorios; Călărețul Biruitor; Călătorul Învingător; Calea (Drumul) Victoriei”; cf. rom. cal; cale; alban. kale ”cal”. Astfel se explică și svasticile geto-dacice, talismane garantând izbânda, formate din patru capete de cal.


     De cele mai multe ori, Zalmoxis apare pe cal, de obicei în varianta Cavalerul Trac, învingător al balaurului. Cu ani în urmă, chiar pe colnicul unde Se născuseră Copiii Cerului, în vatra actualului sat Sărățeni, din județul Ialomița, a fost descoperită o statuetă ecvestră, din bronz aurit, înfățișându-L pe Zeul Biruitor.


     Calul care asigură Victoria este Calul Năzdrăvan din basmele noastre, de obicei purtându-l pe Făt Frumos sau pe alți mari eroi. Tot el este cu siguranță și Inorogul. Aducător de izbândă, el apare și pe scuturile războinicilor Daciei.


     Cu călăreț sau fără, Calul Sacru apare pe foarte multe monede geto-dacice.


     E posibil ca aceste monede cu cai să fi fost emise chiar de marele rege DE C(H)EBAL ”Cel de pe Cal; Cel cu Calul; Cavalerul; Cel ca un Cal”; cf. rom. de; cobilă ”iapă”; latin. caballus ”cal”; rom. zăbală < *dzăhbală. Din DECEBAL provine și miticul Ducipal, pomenit și în Plugușor. În română, ducipal mai înseamnă și ”cal sprinten, vioi, ager; bidiviu”.
     De mare mirare într-un lăcaș creștin, un basorelief din biserica de la Densuș, fostă templu dacic,  reprezintă un cal! Nu este exclus ca acest cal să fie un simbol al regelui Decebal, care, conform mărturiei istoricului Iordanes, după victoriile asupra Romanilor a fost trecut între ANSES ”Îngeri”; cf. rom. ansul (arh.) ”îngerul”.


     Însă în textul Sorcovei de la Panciu, cel mai probabil, calul Negoiului este chiar calul lui Zalmoxis.
     Dar flăcăul lui Neacșu cine era? Era însuși Dionysos, cel pomenit mai sus, fiul lui Ion-Orfeu, care, ca Domn al Nopții și al Iernii, era supranumit și A N'CHISES ”Al Ceții; Al Întunericului; Al Fiorului; La Primejdie; Care apasă; Al Frigului; Al Iernii”; cf. rom. a - articol adjectival; închis; necaz; a necheza; a (se) înghesui; latin. nox ”noapte; situație politică tulbure; confuziune”; noxa ”daună; păgubire; delict; vină; greșeală”; nix ”zăpadă”
     La urma urmelor, SARG I DAVA se putea (răs-)tălmăci și prin ”Calul care (se) bate”; cf. rom. șarg; tobă.
     Ce de taine ascunde și această Sorcovă, lăsată în seama copiilor, simbol al vechimii multimilenare a  poporului nostru!! Ce de taine mai ascunde fascinanta istorie a României!

          La anul și la mulți ani!

                                                                                                        Adrian Bucurescu

sâmbătă, 29 decembrie 2018

Velerim și Veler-Doamne


    


Sus de jalea cea mai mare,
     Velerim și Veler-Doamne,
Răsărit-au flori amare.
     Velerim și Veler-Doamne.
Vine albina și moare.
     Velerim și Veler-Doamne..
Țipă stolul de cucoare.
     Velerim și Veler-Doamne.
Acolo vine și o-fată
Și jelește noaptea toată
Și vrea viața să și-o-ncheie
Înainte de nedeie
Că, de dorul de iubit,
Ochii și i-a răsădit.
Cine știe de-or da-n floare
     Velerim și Veler-Doamne,
Cu petale-albăstrioare,
     Velerim și Veler-Doamne,
De zici că-s flori de cicoare
Și nu ochi de fată mare.


                       Adrian Bucurescu

joi, 27 decembrie 2018

Bradul, Copacul Național al Românilor




          Din colindele românești se înțelege că bradul este copacul cel mai mândru:
Cerb mi se-ngâmfa,
Cerb se lăuda,
Că el își întrece
Cu coarnele lui,
Fala bradului...
     În graiul Geto-Dacilor, erau mai multe denumiri, care se refereau și la brad, printe care  BORAIDES, PREIDIS și  BRAIADOS ”Strălucitorul; Curatul; Frumosul; Mândrul; Mărețul; Minunatul”; cf. rom. verde; preot; bartă ”podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele”; apriat ”adevărat”; breaz; latin. veritas ”adevăr”; viridis ”verde; verzui; înverzit; viguros; în puteri; proaspăt; tânăr”; virtus ”virtute; bărbăție; caracter ales; forță sufletească; valoare; calitate deosebită; merite; vitejie; bravură”; alban. bredh ”brad”; i bardhe ”alb”; i verdhe ”galben”. Din unele tâlcuri, se vede și de unde vin obiceiurile de a împodobi bradul, cu diferite prilejuri.
     Motivul ramurii de brad apare în Dacia pe cățui de lut, în peșteri etc. Pe o plăcuță dacică, Însăși Zeița Artemis poartă în mâna dreaptă o crenguță de brad, iar pe celebra țintă de fier, de pe o poartă de la Sarmizegetusa Regia, crucea, semn sacru încă din Neolitic, are brațele din ramuri de brad bogat încetinat.


     Bradul este un arbore viguros, care crește prin păduri montante, formând brădete, ori uneori, în amestec cu molidul și cu fagul. Lemnul său ușor și trainic are multiple întrebuințări, nu numai în construcții, ci și ca materie primă în felurite meșteșuguri țărănești: văsărit, șindrilit, tâmplărit ș.a. Ca să fie mai rezistent, să nu-l roadă carii și să nu putrezească repede, se taie în Gerar sau în Făurar, când e gerul mai mare, și în Mărțișor, când e Lună Nouă. Și rășina bradului se folosește în industria rustică, dar mai ales în medicina tradițională. Rășina se topește, se amestecă în ceară, cu coada-șoricelului pisată etc., iar alifia obținută se pune pe o fâșie de pânză și se leagă cu ea la bube rele, copturi, zgaibă ș.a. În unele locuri, se amestecă în seu de vită, ceară, pânză de păianjen și făină de grâu. Se mai amestecă în ceară de albine, unt proaspăt, scrum de copită de cal și coajă de lemn-câinesc, plămădită în rachiu, apoi se fierbe până ce se obține o alifie cu care se ung bubele.


     În Bucovina, când ies oile la munte, baciul aprinde un Foc Viu, pune pe el cetină de brad și molid, apoi ciobanii  trec oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin și laur, prin care se trec oile înainte de a urca la munte, se fac și prin Ardeal.
     Pe lângă puteri protectoare, i se atribuie bradului și daruri profetice. Se spune că atunci când brazii fac cucuruzi mai mulți, conuri adică, și iese din ei un praf galben, adică polen, numit mană, va fi belșug în toate.
     Bradul verde se pune când se începe o casă nouă. Când se cară mai întâi lemnul sau piatra, oamenii pun la cai sau la căruțe crengi de brad. Când se încheie casa, se pune un brăduț sus, ca să fie rezistentă ori ca să fie traiul vesel și frumos ca bradul. La nașterea unui copil se sădește un brad.
     Bradul nu lipsește din obiceiurile de nuntă. În unele sate din Munții Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf  subțire de brad, pe care se pun năframe de mătase împodobite cu panglici, iar printre coroanele cetinei, strămături de lână colorată și un clopoțel în vârf.


     În multe alte locuri, cu brad se împodobesc gospodăriile mirilor. În Muntenia, ziua în care se împodobește bradul se numește Ziua Bradului. În preziua nunții se joacă Hora Bradului. În județul Ialomița, ginerele trebuie să facă rost de un brad de nuntă, pe care îl gătesc fetele invitate, și apoi, însoțit de acestea și de lăutari, îl duce miresei cel mai mare frate al mirelui, sau, dacă nu are frați, un flăcău. Acesta intră în casa miresei cu vârful bradului înainte și i-l dăruiește, după ce primește o basma.


     În Oltenia, obiceiurile de nuntă încep în ziua de Vineri de dinaintea marelui eveniment, când se merge pe ulițele satului cu o sticlă de țuică și se cheamă lumea la nuntă. În seara aceleiași zile, are loc Fedeleșul, adică o petrecere la casa miresei, unde participă prietenii apropiați ai mirilor. Cu același prilej, prietenii mirilor ajută la împodobirea unui brad cu flori de hârtie colorată, nuci și mere, iar în vârf se pune un măr cu o batistă. Bradul simbolizează tinerețea veșnică, iar nucii, merele și colăceii reprezintă belșug și rodnicie.


     În județul Vâlcea, se duce mireasa după apă, însoțită de lăutari. Spre sfârșitul ospățului de la casa ei, nuntașul numit Brădarul joacă bradul în horă, apoi se duce la masă, și bătând cu el în masă, zice:
- Bună dimineața, cinstiți nuntași!
Iată, bradul a înfrunzit
Și dumneavoastră n-ați mai prânzit!
     Brădarul merge iarăși în horă, mustrându-i că nu au terminat. Se duce și a treia oară și zice:
- Iată, frunza bradului au picat,
Și dumneavoastră n-ați mai plecat.
     Atunci nuntașii se ridică și se pregătesc de plecare.
     Pe vremuri, în Muntenia, bărbații mergeau de în Ajunul Anului Nou și în ziua de Anul Nou cu Plugul Mare, împodobit cu un brăduț. Plugul era tras de boi, care uneori erau și ei împodobiți cu brăduți.


     În zilele noastre, merg cu Plugul Mare doar flăcăii, pe cai. Pe plug se află un brad frumos, împodobit cu flori, funde, basmale, clopoței etc.
     În țara noastră, bradul are o semnificație deosebită și în obiceiurile funerare. O ceremonie de o poetică și copleșitoare frumusețe este priveghiul și înmormântarea morților tineri. Străvechea datină cere ca o ceată de șapte sau nouă feciori să taie un brad din pădure și să-l aducă în sat. La sosirea în sat, îi întâmpină un grup de femei, cu Cântecul Bradului. Dacă pădurea e departe, flăcăii se duc călări, doinind din fluiere, iar la întoarcere, când trec printr-un sat, fetele le ies în întâmpinare cu același Cântec al Bradului, de o profundă jale.


     În casă, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate, clopoței și câteva straie ale mortului și este lăsat lângă casă până în ziua înmormântării. Atunci, doi flăcăi îl duc, în vreme ce corul de femei cântă din nou Cântecul Bradului. La cimitir, bradul e pus la căpătâiul mortului, lângă un stâlp, până ce se usucă și cade și putrezește.
     Bradul este socotit atât de sfânt încât, până de curând, Românii, mai ales păstorii, își mărturiseau păcatele și își făceau cruce în fața lui sau îi închinau copilul nou-născut. În fața bradului se desfășurau până nu demult judecățile ciobănești.
     Bradului i se aduc ca ofrande cununi de flori, iar mugurii lui se mestecă în loc de anafură. La Aromâni, din rășina bradului se face dzadă, care ține loc de lumânare.
     În cântecele noastre arhaice, bradul este arborele cosmic, cu vârful până la cer:
Sus, în vârful muntelui,
Crește Bradul Brazilor.
De mare și de-nfoiat,
Tot cerul l-a îmbrădat:
Soarele în cetini,
Luna între ramuri,
Mii și mii de stele
Printre rămurele.
               *
            *    *
Sus, la munte, ce-mi vedere?
     Lerui-Doamne,
Îmi vedere-ncetinat
Brad cu stele încărcat,
Brad cu neguri încărcat.
Și în vârfuri ce-mi vedere?
Cerul - leagăn de mătase.
Dar în leagăn cine-mi șade?
Șade Luna Sfântă
Și cu bradul precuvântă.
     Până nu demult, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de munte. La aceste sărbători se încuscreau țăranii care veneau cu feciorii și fetele lor. Tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde, de arbori vii, răsăriți sau defrișați în cercuri. Aici erau binecuvântați de un preot de mir, care participa la nedeie.În Bisericile de Brazi se căsătoreau și ciobanii cu ciobănițele de la stânele lor sau din apropiere, fără a mai aștepta consimțământul părinților. În asemenea situații, slujba era îndeplinită de un baci bătrân. După cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuți, că s-au căsătorit din iubire, fără zestre.


     Se poate spune deci că, fiind de față la cele mai importante evenimente ale vieții noastre, bradul este copacul național al Românilor.

                                                                                                           Adrian Bucurescu 

miercuri, 26 decembrie 2018

Ispita iernii





Neaua dă năvală în lume.
Deodată se duce duhul putreziciunii
și ni se apără căldura sângelui
în tulburoasa lumină a Lunii.

Caii în chiciură nechează nervoși,
înhămați la sănii bogate.
Stelele ard în troiene și cântă,
lepădate de-a valma prin sate.

Până și-n cetăți urcă prețul liniștii.
Brazii, sfeșnice prea selenare,
ard neîntrerupt de câteva nopți
vecernia iernii hotărâtoare.

Atunci, dacă e iarnă-iarnă,
adevărul să-l cearnă
și să rămânem curați, luminați,
ca de Cer lăsați!


                              Adrian Bucurescu

duminică, 23 decembrie 2018

Colindatul




          Datini daco-române

     În graiul geto-dacic, CAL AN'D însemna ”Cel Dinainte; Care prevestește; Care vrăjește; Care descântă; Care încântă”; cf. rom. care; latin. qualis ”care”; rom. întâi; latin. ante ”înainte”; initio ”a initia în mistere religioase; a începe; a boteza”; alban. enderr ”vis”; ende ”plăcere”. Așadar, CALAND însemna ”Început; Inițiere; Prevestire; Descântec; Încântec; Urare”; latin. calendae, Kalendae ”zi întâi a fiecărei luni”. De aici a moștenit româna colind, colindă și a colinda. S-au descoperit nenumărate inscripții în versuri pe teritoriul Daciei, și cu siguranță unele poezii se și cântau.


     În general, Românii au păstrat șase feluri de colindat, foarte distincte: colindatul propriu-zis, adică al flăcăilor și al vârstnicilor, care se desfășoară în noaptea spre Crăciun, iar în unele locuri și în zilele Crăciunului, până la Anul Nou; colindatul copiilor, complet deosebit de primul, atât prin niște stihuri, uneori cântate, care nu sunt decât simple urări scurte, adesea hazlii, cât și prin lipsa de organizare, începând din ziua de Ajun sau în zorii celei de Crăciun; colindatul din noaptea Anului Nou; Plugușorul, colind cu caracter agrar și legat exclusiv de Anul Nou; Sorcova, cu care merg copiii de la trei la nouă ani, în dimineața Anului Nou; Vasilca, obicei preluat exclusiv de țigani, care colindă, purtând o tavă pe care se află un cap de porc; umblatul măștilor.
      Colindatul nu este numai o tradiție, ci o adevărată instituție, cu legile și regulile ei. Nicio alta dintre datinile anuale nu este cultivată cu mai mare interes decât colindatul din timpul sărbătorilor dintre Crăciun și Anul Nou și niciuna nu este atât de organizată ca aceasta. De obicei, colindătorii sunt în vârstă de 18-20, dar și de 30, până la 45 de ani, tineri sau părinți de familie care se bucură de trecere.
     Cam pe la începutul postului Crăciunului, este ales conducătorul cetei, care poartă numele de vătaf, vornic sau jude, și trebuie să fie cel mai priceput într-ale colindatului și, totodată, să aibă o oarecare autoritate asupra celorlalți.
     În satele mari, flăcăii se împart în mai multe cete. După ce s-a organizat ceata, flăcăii se strâng în fiecare seară și învață sau repetă colindele. Învățatul se desfășoară cât se poate de serios, iar Crăciunul este așteptat cu înfrigurare de colindători, căci pentru ei, și mai ales pentru conducătorul cetei este un greu examen față de săteni și îndeosebi față de fetele de măritat.


     Primul colind îi este dedicat, cu mare fast, vătafului. El are un cântec special, colinda vătafului. Dacă sunt mai multe cete, fiecare are de colindat o parte din sat, de altele neavând vie să se atingă. Vătaful cere voie de a colinda de la fiecare gazdă. De obicei, colindele se cântă în ordinea următoare: colindul de fereastră, cântat afară, la fereastră; colindul cel mare sau colindul casei, în care sunt pomeniți stăpânii gospodăriei; colindul de gospodar, apoi de gospodină, de fată, de flăcău, până la cel mai mic copil. Uneori, în amintirea cuiva drag din familie, se cântă și colindul de mort, care de cele mai multe ori este o variantă a ”Mioriței”. În unele sate, colindătorii, care umblă doar câte doi, întreabă gazda, de la fereastră: ”Pe cine colindăm?” Din casă li se răspunde: ”Pe N.” Atunci, cei de la fereastră încep a colinda.
     Vătaful, judele sau vornicul are ca semn distinctiv al rangului său plosca cu vin sau cu rachiu, cu care umblă și le cinstește pe gazde. Prin unele sate, cetele dansează. Cam peste tot însă, cea/cel care dansează este numai Brezaia, Turca sau Capra, personaj mascat, straniu, impresionant, zoomorf, împodobit cu scoarțe, funde și clopoței, cu coarne mari, cu bot sau cu cioc, care merge înaintea colindătorilor.


     Lăsând la o parte vagile influențe creștine asupra colindelor românești, se vădește de multe ori că eroul principal al imnelor este Însuși ZALMOXIS, Feciorul Zeului Suprem, adică Fiul lui Dumnezeu. El este un Făt Frumos, cu arme, cai, șoimi și câini de vânătoare, cu care se identifică și cel colindat, ca în acest colind din satul Sărățeni, județul Ialomița, în vatra căruia a avut loc, la Solstițiul de Iarnă al leatului 714 î.e.n., Nașterea Sfântă:
     Leru-lui,
Hrănește, hrănește.
Dar cine-mi hrănește?
Tânărul N. 
Dar ce îmi hrănește?
D-un cal, d-un ogar,
D-un tânăr șoimar.
- Stăpâne, stăpâne,
Drag stăpân al meu,
Fiu lui Dumnezeu,
Șoim s-a lăudat,
Cal de n-o-ntrecea,
Aripa să-i tai,
La câini să le-o dai.
     Leru-lui...


     Iată Zeul, pe cal, însoțit de șoim și de ogar, reprezentat pe falera principală din tezaurul dacic de argint descoperit în satul Surcea, județul Covasna!
     Ca și Învierea Domnului, și Crăciunul era o mare sărbătoare la Geto-Daci. De altminteri, Crăciun vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, care serbau CHER-SONES, adică ”Fiii Domnului; Pruncii Divini; Feți Frumoși; Copiii Cerului; Mlădițe Minunate”; cf. rom. chir (arh.) ”domn”; har; latin. herus ”stăpân; suveran”; heros ”erou; semizeu”; carus ”scump; drag; iubit”; caelum ”cer”; caerula ”azurul cerului”; rom. sin (arh.), slav. syn, germ. Sohn, engl. son ”fiu”; rom. crasnă (arh.) ”frumusețe”; crușân, crușin ”arbore melifer, ale cărui frunze și flori sunt bune de leac”.


                                                                                                            Adrian Bucurescu


                           Sărbători Fericite, Dragi de-ai Mei Cititori, și La Mulți Ani!
   

    
     

vineri, 21 decembrie 2018

La Poarta Raiului





Câte flori sunt pe pământ
     Florile-s dalbe ler de măr
Toate merg la jurământ.
Numai floarea-Soarelui
Și-a mărgăritarului
Și cu spicul grâului
Și cu vița vinului,
Floarea trandafirului
Stau în poarta Raiului
Și judecă florile
Ce-au făcut miroasele.
Dete-o ploaie, dete-un vânt
Și le trânti la pământ,
Dete-o ploaie și un Soare
Și le sculă în picioare.
Poarta s-a desferecat,
Florile s-au învoltat,.
Raiul s-a înmiresmat
Cu miroase-amestecat.
     Florile-s dalbe ler de măr.


           Colind de fereastră, din satul Copuzu, județul Ialomița. Cules de la Rafira Lazăr.

joi, 20 decembrie 2018


          Crăiasa noastră, România



Nu am decât o țară pe lume,
Și-abia îndrăznesc să-i spun pe nume.
Cu toată zestrea ei geto-dacă,
E o crăiasă destul de săracă,
Și din ce i-a rămas mutanții îi fură,
Iar ea îndură, prea mult îndură,
Și, peste toate, mancurții o-njură.
Dar tot frumoasă e la făptură.

     Slavă! Slavă,
     Măicuță bolnavă!

O, mamă, ce veșnic mă dori,
Să-mi pregătești merinde în zori
Și straie curate, căci plec la Cer,
Pentru tine, măicuță, să cer
Să renaști ca o nouă dovadă,
Într-o zi de Crăciun, cu zăpadă,
Să te boteze Gavril și Mihai,
Să te prefacă iar colț de Rai!


                               Adrian Bucurescu

miercuri, 19 decembrie 2018

Ignatul sau Inătoarea


         Datini daco-române


   
   Tragedii și miracole

     Întrupată ca pământeancă, Fecioara Maria sau Leto, Zeița Supremă, a fost dată încă din copilărie la templu, de părinții Săi adoptivi. Pe vremea aceea, ținutul Geților Napai era sub stăpânirea Scyților, conduși de ARETAON sau ERETE ”Conducătorul; Domnul; Îndrumătorul; Deasupra; Asupritorul; Răul”; cf. rom. a arăta; erete ”pasăre răpitoare, asemănătoare cu uliul”; urât; arătare ”monstru”; latin. irrito ”a zgândări; a provoca; a ațâța; a stimula; a irita”; erodo ”a roade; a mânca”; erratio ”rătăcire din drumul drept; greșeală; eroare”; grec. herodes ”conducător; erou divinizat”. Întrucât graiul getic nu avea genuri, același titlu îl purta și soția sa, de unde, cu sensul de ”Conducătoarea; Îndrumătoarea”, româna a moștenit Irodia - Zâna Zânelor sau Doamna Ielelor. ”Zânele” erau Preotesele Vestale, iar Irodia era Marea Preoteasă.
     În anul 714 î.e.n., la data ce corespunde astăzi cu 25 Martie, Vestala Maria a fost anunțată de un Arhanghel că va naște Doi Prunci de la Tatăl Ceresc. Înspăimântată, Sfânta Fecioară a ascuns sarcina, dar, la data ce corespunde astăzi cu 20 Decembrie i-a mărturisit superioarei templului ”păcatul”. Înfuriată, Irodia l-a înștiințat pe Erete despre întâmplare. Mânios și acesta, a poruncit ca Maria să fie aspru pedepsită. Așadar, biata Vestală a fost făcută de ocară în fața tuturor preosteselor, apoi a fost biciuită de 20 de ori, după care a fost izgonită din lăcașul sacru, în toiul iernii, pe un ger năprasnic. Tragica întâmplare a fost întipărită în calendarul geto-dacic sub denumirea de POLPOLOUM. Un sens al denumirii era POLPO LOUM, înțeles astfel: ”Domnița Învinuită; Zâna Umilită; Minunata Pătată; Îngrozirea Zânei”; cf. rom. Vâlvă ”Zână; Duh; Știmă”; arom. ulmă ”urmă”; latin. Lamia ”Strigoaice; cucuvea; șacal”; limo ”a acoperi cu noroi”; alban. lym ”mâl; nămol”; llome ”mâl; zaț”. Alt tâlc: POL POLOUM ”20 de Lovituri; 20 de Suferințe”; cf. rom. pol ”20”; a pălmui; pălmaș; latin. bellum ”război; luptă; bătaie”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”; grec. boulimia ”bulimie; foame excesivă”; franc. blame ”blam”. Îngreunată, Sfânta Fecioară a rătăcit prin viforniță, până ce a ajuns la marginea unui lac, la o familie de Geți, unde, în zorii zilei de 25 Decembrie I-a născut pe Cei Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS, ziși Amândoi și ZALMOXIS.
     Urmăriți de regele scyth. Gemenii Cerești au fost salvați de familia adoptivă, care i-a dus în teritoriul liber al Piengeților. Murind Erete, la cârma țării a venit PYTHA GORAS ”Vită Grasă”, care a jurat că nu-I va persecuta pe Cei Doi Gemeni, în a căror sfințenie de altfel se pare că nici nu credea. Pentru că regele era stăpânul țării, la urechile lui Herodot a ajuns zvonul că Zalmoxis ar fi fost ”sclavul” filosofului grec Pythagoras, care n-avea comun cu Scythul decât numele! În realitate, Apollon-Zalmoxis a fost doar supusul regelui Pythagoras.
     Mai târziu, Scyții L-au ucis pe Zeul Geților, dar Acesta a înviat. Se pare că regele a știut că Apollon va fi ucis, și de aceea, în amintirea odioasei fapte, Geții l-au socotit pe străin vinovat de moartea Tânărului. Și, pentru că PYTHA GORAS însemna ”Vită Grasă”, l-au simbolizat pe acesta printr-un porc, simbolul trecând asupra tuturor Scyților.


     După Înviere, întors din pribegie, Apollon-Zalmoxis a eliberat Dacia. Pe un coif de argint aurit, descoperit la Agighiol, județul Tulcea, și datat în secolul V î.e.n., Zeul, în chip de Vultur, îl poartă în cioc pe ”Cel din Apă”, adică pe Iuda sau Dracul, iar în ghiare, pe porcul de Pythagoras.

     Prigonitorii, urâți, disprețuiți și osândiți

     Pentru Geți, urmași ai civilizaților Troieni, Scyții prezentau numai însușiri negative, considerați murdari, leneși, sălbatici, răi, proști și lacomi. Însuși numele regelui scyth era rostit PY THAGORAS, cu sensurile de ”Care e Pârlit; Cel Ticălos; Cel Rău; Puturosul”; cf. rom. a fi; a dogori; tigoare ”om de nimic; ticălos; leneș; puturos; prăpădit”; dihor; duhoare; podagră; bozgor; pațachină. O poreclă a reginei, care fusese și mare preoteasă, era S-CARAB ANTIA, cu mai multe sensuri: 1. ”Conducătoarea cea Stricată (Urâtă; Rea; Neagră)”; cf. rom. se; curvă; a crăpa; hârb; harap; scârbă; scorpie; întâi; 2.”Scroafa cea Grasă (Umflată)”; cf. rom. scroafă; unt; alban. enjt ”a (se) umfla”. I se spunea ”Cea Neagră”și  findcă Scyții aveau tenul mai închis decât al Geților.
     În fine, dintre toate animalele, porcul întrunea multe dintre însușirile atribuite Scyților, fiind murdar, mereu hămesit, leneș, râmător, adică stricător și gras, îmbinând toate relele. Toate aceste atribute veneau și din tălmăcirea poreclelor de ARETAON și ERETE ; cf. rom. arătare ”fantomă; monstru; colos; matahală; namilă; uriaș; măgăoaie; nămetenie; huidumă; sodom; nălucă”; erete ”o pasăre răpitoare”; urât; urâțenie; a hărtăni; harță. Și astăzi epitetul de porc, la adresa unor inși, este o mare insultă. Porcu era și LYCHNIDUS, adică ”Lacom”, precum năvălitorii scyți; cf. rom. lihnit. Dar L-YCHNIDUS însemna și ”Cel Pârlit; Care (se) arde; Care geme”; cf. rom. el; îl; ocniță ”adâncitură în soba de zid sau în cuptorul caselor țărănești, unde se păstrează diferite obiecte”; icnet; Agnita, Ocnița (loc.); latin. ignitus ”focos; arzător; cu ajutorul focului”; lycnis, lycnidis ”care poartă o făclie”; franc. lignite ”lignit”.  Din L-YCHNIDUS provine sărbătoarea de Ignat la Români, fără nicio legătură cu Sfântul Ignat Teoforul, din calendarul creștin. Din YCHNIDUS > *YHNIDUS > *INIDUS vine și alt nume al acestei sărbători, Inătoarea. În mitologia românească, Inătoarea este o vrăjitoare închipuită ca o femeie urâtă și avară, care mănâncă oameni, și este limpede că, în vechime, era însăși marea preoteasă scythă.


     Întru toate acestea, marea preoteasă și regină (cf rom. biserică; latin. basilicus ”regal; princiar” grec. vasileos ”rege”) a rămas și ca Vasilca, obicei în care un cap de porc, împodobit cu flori și cu panglici, este plimbat de țigani, care cântă un colind numit tot Vasilca, în ziua de Anul Nou.

     Ritualuri străvechi

     La Români, după ce este înjunghiat, porcul e YCHNIDUS, adică pârlit. Chiar și în ”Povestea porcului”, a lui Ion Creangă, fata de împărat aruncă în foc pielea de porc pe care o purta Făt Frumos cel vrăjit.
     Ceremonia tăierii porcului are loc la 20 Undrea, fiindcă POL POLOUM mai însemna și ”20 - Jertfirea; 20 - Arderea; 20 - Pârlirea”; cf. rom. pol ”20”; a pălmui; latin. flamma ”flacără; foc; stea; lumină; fulger”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”.


     La Români, când se aduce în casă porcul tăiat, întâi se aduce căpățâna, cu râtul înainte, ca să fie cu noroc. La 20 Decembrie, fiind sărbătoare, nu se coase, nu se toarce, căci altminteri pe gospodină o găsește Ignatul, adică se îmbolnăvește. Sângele scurs de la porc se pune într-o strachină cu mei, se usucă, se macină și se păstrează pentru a afuma copiii de guturai, de spaimă și de nălucă. Ignatul îl țin mai ales femeile gravide, de teamă să nu aducă pe lume copii pociți.
     Când se taie porcul, e bine să te ungi cu sângele lui pe frunte și pe obraz, ca să fii ferit de vărsat. E rău să lucrezi altceva în ziua de Ignat, fiindcă îți vor rupe porcii bulendrele de pe gard. Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se e bine să-și înțepe un deget cu un ac, ca măcar să vadă sânge. După ce se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină de făină și o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească ceilalți porci din gospodărie, rămași în viață. Tot de Ignat e bine să te mânjești cu sânge de porc pe față, ca să fii roșu în obraz și sănătos peste an.
      
     Pomana porcului

     Înainte de a se întâmpla evenimentele de mai sus, porcul era considerat benefic, fiind și un simbol al bunăstării. Încă și astăzi se mai confecționează pușculițe în chip de porc. În comuna Drăgușeni, județul Botoșani, a fost descoperită o statuetă de lut ars, datată în Eneolitic, reprezentând un purceluș.
 
     Porcul, cu varianta sălbatică a mistrețului, este un animal gras, ceea ce, în concepția strămoșilor noștri, însemna ”Forță; Putere; Sănătate”. De aceea, în unele descântece, cum este acesta cules din Zărnești, fostul județ Covurlui, o scroafă neagră este invocată pentru tămăduirea unui bolnav de gâlci:
- Unde te duci, scroafă neagră?
- Mă duc să sfărm grădinile,
Să mănânc legumele.
- Nu te du acolo,
Ci du-te la N.,
De-i sfărâmă gâlcile!
     Niciunui animal sacrificat nu i se face pomană, cum i se face porcului proaspăt tăiat. Obiceiul provine dintr-o altă traducere a termenului POL POLOUM, anume: ”Marea Jertfă; Marea Ofrandă; Marea Danie; Multe Daruri; Marea Pomană; Pomana Umflatului; Pomana Grăsunului”; cf. rom. fală; a se făli; foale; alban. bule ”boboc; mugure”; engl. full ”plin”; bulla ”bășică de aer; bulă de aer”;
bellum ”război; luptă; bătaie”; alban. flijim ”sacrificiu; jertfă”.
      Probabil, pe vremuri, primele bucate gătite din porcul tăiat se vor fi dus la templu, ca ofrande, atât pentru Zei cât și pentru cei apropiați, plecați sus, pe Lumea Cealaltă. Așa a ajuns bietul porc singurul animal sacrificat căruia i se face ”pomană”!
     POLPOLOUM este pe lista plantelor medicinale dacice, fiind poate izvod pentru denumirile mai multor plante din etnobotanica românească, de pildă: iarba-porcului, mărul-porcului, părul-porcului, pita-porcului, pâinea-porcului, plăcinta-porcului, spanacul-porcilor, urechea-porcului.

     Ghicitori privind porcul 

     Va rămâne poate un mister de ce un joc de copii se numește poarca sau purceaua. La acesta iau parte mai mulți jucători, așezați în cerc, dintre care unul, numit porcar, se străduiește să împingă cu bățul un obiect în gropița numită goge sau ciur, iar ceilalți se străduiesc să-l  împiedice.
     Ghicitorile românești surprind doar câteva obiceiuri ale porcului, fără nimic fantastic, ușor de dezlegat:
Cine geme nebolind
Și caută nepierzând?
               *
            *    *
În noroi se tăvălește,
Cu porumb el se hrănește.
Are coada covrigel
Și la rât are inel.
               *
            *    *
Un dovleac pe patru bețe,
Geme șunca în cotețe.
               *
            *    *
Butoiaș cu patru bețe,
Ce mai carne de ospețe!
De nas poartă un ine
Și drept coadă, un cârcel.
               *
            *    *
Cu râtul el scormonește,
Pământul îl răscolește.
El crește în bătătură,
Ne dă carne și untură.
               *
            *    *
Butoi cu cârlig la coadă,
Ară ziua prin ogradă.
               *
            *    *
Șindil, mindil,
La bot ca pitacul,
La păr ca acul,
Vara, în glod,
Iarna, în pod.


     Sunt mai multe zicale despre porc, în general nefavorabile lui, dar cea mai nedreaptă este beat ca porcul!

     Porcul astral

     Mai demult, atât numele PY THAGORAS cât și L-YCHNIDUS nu însemnau doar ”Cel Pârlit” ci și ”Care arde; Cel Strălucitor; Cel Luminat”. De aceea, i s-a și dat numele de Pythagoras celebrului filosof grec. De altminteri, unii zoologi afirmă că porcul este cel mai inteligent animal!
     De asemenea, de la numele ceremoniei pârlirii porcului, POLPOLOUM, româna a moștenit și bălbălău ”flăcăraie; flacără; pară de foc; pălălaie; pârjol; văpaie”. 
     Ei bine, de la tâlcul de ”Strălucitor”, astronomia arhaică românească i-a consacrat porcului mitic lumini pe cer. Astfel, planeta Venus, vizibilă în zori, se mai numește prin unele locuri și Luceafărul Porcar sau Luceafărul Porcilor.


     Prin alte ținuturi, Luceafărul Porcar sau Luceafărul Porcilor este steaua Aldebaran, cea mai luminoasă din constelația Taurus. Ce ar mai fi de spus?

                                                                                                            Adrian Bucurescu

marți, 18 decembrie 2018

Flori de gheață


      



În nisipul din geamurile aburite
Florile de gheață și-au înfipt rădăcinile.
Norii strecoară prin surele site
Fulgi de nea. În stupi tresar albinele.

La gardul grădinii viforul fornăie,
Pe când poarta de aur o zgreapțănă
Pisoiul de porțelan și miorlăie.
Iarna la oglindă se piaptănă.

Iezii sug țurțuri pufoși și dulci
Din ugerele caprelor de gheață.
E vremea, menestrele, să te culci
Și visele să te umple de viață.

Nu visa cum era pe Pământ,
Când aveai părinți, frați și surori,
Căci nu degeaba prin jurământ
Te-ai legat că-n lut nu mai pogori!

                                 Adrian Bucurescu

duminică, 16 decembrie 2018

În Grădina cu Flori Dalbe


          Mitologie daco-română





     În Sfânta Scriptură a Geților, se spune că, înainte de a fi ucis de Scyți,  Apollon-Zalmoxis S-a recules într-o poiană din pădurea A KES SAMENOS, a cărui denumire se tălmăcește prin ”Flori (Plante) Minunate (Întremătoare; Tămăduitoare); Grădina Sfântă”; cf. rom. a - articol adjectival; haz; frumoasă coz; caș; oacăș ”isteț; inteligent”; alban. kishe ”biserică”; gaz ”veselie; antren”; gezoj ”a (se) înveseli; a (se) bucura”; grec. aghios ”sfânt”; rom. a semăna; sămânță; a însămânța; asmonie, iasmin, iasimin  ”iasomie”; siminoc; arom. iasimun, latin. iasminum ”iasomie”. Este atestat și un rege trac cu numele de Akessamenos.


     Tot în scrierile sacre ale strămoșilor noștri se mai spune că Artemis-Diana, Sora Geamănă a lui Apollon, L-a înviat pe Fratele Ei cu aceste plante de leac.
     În sensul celor de mai la deal, A KESSAMENOS a ajuns să însemne ”Întremarea; Înălțarea; Slava”, iar româna a moștenit ghismană ”plăcintă cu brânză și smântână; alivenci; pomana pentru Caloian” și gugiuman ”căciulă de samur, purtată de domnitori și boieri, ca semn al demnității lor”.
     În amintirea Minunii Învierii Domnului, Zeiței Artemis-Diana I s-a mai spus și BLOUR EITES ”Cea cu Flori Minunate (Sfinte; Descântate; Înviorătoare)”; cf. rom. floare; iute; ied; latin. aedes ”templu”; grec. aiodos ”poet și cântăreț”. De la acest teonim vine și basmul ”Florița din Codru” de Ioan Slavici.  
     Din mitica pădure A KESSAMENOS vine și denumirea de Codrii Cosminului, tocmai în Bucovina, unde, la 26 Brumărel 1497, oastea moldovenească a voievodului Ștefan cel Mare a învins armata poloneză a regelui Ioan Albert.
     Grădina Sfântă are un loc aparte în mitofolclorul românesc, florile ei dalbe luminând toată țara și aducând frumusețe, sănătate și forță, așa cum sugerează și un colind de la Tilișca, județul Sibiu:
Cocoș gaiu mi-a cântat,
     Florile dalbe,
Flori albe s-au revărsat,
Și din flori floare răsare,
Floare cu trei răzișoare.
Întâia rază ce-mi rază-mă?
Rază-n vârful munților,
Pe poalele brazilor.
A doua rază ce-mi rază-mă?
Rază-n cruce de fereastră,
La fereastră-n astă casă.
A treia rază ce-mi rază-mă?
Rază-n șes,
La holde verzi,
De le coace,
Le răscoace.
Și v-alegeți doi
Din voi,
Măcar soții amândoi,
Și plecați la rourat,
Ca vara,
Ca primăvara!
Câți cu rouă-ajunge-s-or
Cei mai mici mari face-s-or.


     Grădina Magică se arată în visele boierilor, ca în acest colind din Valea Mică, județul Alba:
Visu ce-o visatu,
Noaptea d-asta-i noapte:
'Ce ”D-în curtea lui,
Jur-prejur de lacu-i
Cea trestie măriuntă;
Și-n mijloc de lacu,
Măr nalt, înfloritu,
Domnu-mpodobitu;
Pă trupini de măru,
Cea viță roviță;
Pă poale-s de măru,
Dalbele vrejioare;
La vârfșor de măru,
Vineți golumbei.


     În Grădina Fermecată trăiesc Zânele, Ielele și alte făpturi miraculoase. Din această Grădină, unde S-a recules în văleatul Patimilor Zeul nostru, Zalmoxis, s-au răspândit în lume cei mai frumoși pomi, toate ierburile de leac și toate florile sacre, florile dalbe.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

sâmbătă, 15 decembrie 2018


          Muntele de polei




A înghețat apa în ciutură.
Pe inimă mi s-a pus chiciură.
Gândurile îmi viscolesc
Și amintirile îmi putrezesc.

     Perpendicular din astru
     Bântuie un fulg albastru
     Care străbate Pământul
     În zori îngheață și vântul.

De ger speranțele duioase
Se sparg în cioburi sticloase.
Între mine și Slăviții Zei
S-a înălțat un munte de polei.

                         Adrian Bucurescu

joi, 13 decembrie 2018

Istoria Atlanților






           Sanctuarul de peste mări și țări

     Insula Paștelui

     Celebra și misterioasa Insulă a Paștelui sau, în limba locală, Rapa Nui, este o insulă polineziană din Sud-Estul Oceanului Pacific, aflată în cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian. Este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale denumite Moai. Rapa Nui este considerată de UNESCO drept patrimoniu universal.
     Numele de Insula Paștelui i-a fost dat de exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul European care a descoperit-o în Duminica Paștelui din 1722, Denumirea oficială autohtonă este Rapa Nui, care ar însemna, după unii, ”Marea Vâslă”. Sunt unele ipoteze după care numele ”originar” al insulei ar fi fost Te Pito O Te Henua, tradus prin ”Buricul Pământului” sau ”Capătul Lumii”. O altă denumire ar fi fost Mata Ki Te Rani, care ar însemna ”Ochiul care privește spre Cer”.


     Unele tradiții orale susțin că insula s-ar fi numit mai întâi Te Pito O Te Kaingo A Hau Maka, adică ”Micul Petic de Pământ Hau Maka”.

          Cine erau Urechile Lungi

     Este demn de menționat că actualii locuitori ai insulei au venit după ce un alt neam a fost aici înaintea lor. Ei au preluat denumirile de la insularii precedenți și, neînțelegându-le, le-au tălmăcit după propria lor limbă. Altminteri, toate sintagmele sunt atlante, căci aici au hotărât Stăpânii Lumii să ridice un sanctuar ce nu s-a mai pomenit pe pământ. Fiind cei mai îndepărtați strămoși ai noștri, nu e de mirare că întâlnim în toate acestea sonuri și tâlcuri din limbile europene, mai ales din română. Astfel, MATAK I TERANI se tălmăcește prin ”Sanctuarul Domnitorilor”; cf. rom.metoc ”mânăstire mică subordonată administrativ unei mânăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mânăstiri; clădire (sau grup de clădiri) care aparține unei mânăstiri și servește ca loc de găzduire”; latin. mythicus ”mitic; legendar”; grec. tyrannos, latin. tyrannus ”suveran; conducător absolut al unei țări; rege; conducător; domn; despot”.
     Cum s-a mai văzut în acest serial, în limba atlantă cuvintele căpătau sens după tonuri, accente sau context. De aceea, MAT AK I TERANI înseamnă și ”Marii Cercetători (Descoperitori; Atenți) ai Pământului; Care veghează Pământul”; cf. alban. i madh ”mare”; rom. ochi; a ochi; agă ”comandantul poliției”; slav. uho ”ureche”; MEDOKOS - un rege al Tracilor Odrysi; rom. matcă ”mamă; regina albinelor”; Matache (n.); tărâm; țărână; latin. terrenum ”pământ; teren”; terrenus ”de pământ; terestru”. 

 
     Că aceasta e o traducere o dovedește faptul că toți acești Moai au ochii mari, îndreptați spre cer, și urechile lungi. De altminteri, cei dinaintea actualilor locuitori erau porecliți, iar civilizația lor se numește, în literatura de specialitate, ”a urechilor lungi”. Ei vor fi fost urmașii direcți ai Atlanților.
     MOAI sau MO'AI, cum li se spune statuilor, însemna cu siguranță ”Cei Mari; Cei Înalți”; cf. rom. mai (adv.); mie (nr.); alban. me ”încă; mai”. Aceste statui au câțiva metri înălțime! Eu însumi, acum câțiva ani, am văzut un MOAI autentic, la Muzeul de Istoria Naturală din New York, și îmi amintesc ce impresionat am fost.

     Dalbii de Pribegi

     De ce au ales Atlanții tocmai Rapa Nui drept cel mai mare pomelnic al conducătorilor lor rămâne deocamdată o enigmă. Poate fiindcă insula este una dintre cele mai izolate, asigurând astfel și inviolabilitatea locului. De altfel. RAPA NUI însemna în limba atlantă chiar ”Țărmul (Malul) Fermecat; Tărâmul Magilor”; cf. rom. râpă; latin. ripa ”mal”; alban. rripe ”râpă”; rom. noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc. care intră în  compoziția unor leacuri; noi de apă ”rouă; zori”; a lua noi ”a lua apă neîncepută pentru descântece și leacuri”; reavăn.
     Pe Rapa Nui se află TE PITO O TE HENUA, care în limba atlantă însemna ”Chipurile celor Dalbi; Imaginile celor mai Vrednici”; cf. rom. de; engl. the; rom. față; a (se) vedea; latin. caneo ”a bate spre alb; a fi alb”; alban. Hene ”Luna”. Provenind din primii împărați, legendarii Poseidon și Atlas, cu reședința în actualul teritoriu al României, conducătorii atlanți erau albi. HENUA se traduce și prin Dalb, care în românește are aceste sensuri: ”alb; curat; imaculat; frumos; neprihănit; gingaș; grațios; atrăgător; minunat; luminos; plăcut; vesel; zori de zi”. Cum dalb înseamnă și zori de zi, PITO O HENUA se mai poate traduce și prin ”Fruntașii de la Răsărit”, Estul fiind pentru Atlanți Europa; cf. rom. față; vodă; bade; bât ”bunic; unchi”. De altminteri, până să i se mai spună DACIA, țării noastre i se mai zicea, în unele texte vechi, IRAIN ”Răsăriteana”; cf. latin. Oriens ”Soarele; răsăritul Soarelui; Răsărit; Est; țări de Răsărit”. Din IRAIN vine și controversatul termen ARIAN. Etnonimul a fost păstrat de Iran, țară aflată în Răsăritul Primului Imperiu Atlant.


     Așadar, acei MOAI din Insula Paștelui sunt imaginile morților cei mai vrednici, Cei Dalbi. Numai în bocetele românești, cel plecat la cele veșnice este numit Dalbul de Pribeag. Aceste cântece de înmormântare invocă zorile, căci dalb înseamnă și ”zori de ziuă”. Iată două variante culese în județul Gorj:

Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți
Să ne năvăliți,
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Turtiță de casă,
Fie-i de vedeală,
Vălușel de pânză,
Altul de peschire,
Fie-i de gătire.
Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți,
Să ne năvăliți
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Un car cărător,
Doi boi trăgători,
Că e călător
Dintr-o lume-ntr-alta,
Dintr-o țară-ntr-alta,
Din țara cu dor,
În cea fără dor,
Din țara cu milă,
În cea fără milă!
..............................

          *
       *    *

Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor,
Voi să nu pripiți,
Să ne năvăliți
Până și-o găti
Dalbul de Pribeag
Nouă răvășele
Arse-n cornurele
Ca să le trimeată
Pe la nemurele,
Să vină și ele,
Să vadă ce jele!

 
     Kogaion-ul din Polinesia

     Pe unde au ajuns, adică pe toată Terra, Atlanții au dus cu ei cultul lui Ion-Orfeu, considerat cel mai important împărat al lor, pe care l-au și sanctificat. De la acest cult ne-a rămas și ”Sfinxul Românesc” din Munții Bucegi, căruia Geții îi spuneau KOG-A-ION, cu tâlcurile de ”Capul Magnificului; Conducătorul cel mai Mare (Minunat)”; cf. rom. cucui ”umflătură după o lovitură la cap”; cucui (reg.) ”coc; conci; pieptănătură femeiască”; chică; arom. cocă, alban. koke ”cap”; rom. Ion - titlul voievozilor munteni și moldoveni; alban. ujane ”imensitate”; hyjni ”zeu; divinitate”.


     În America, pe care am văzut că o descoperiseră Atlanții, se găsesc imense capete sculptate din piatră, mai ales în Mexic. Capete mari, tot din piatră, se află și pe unele insule din Polinesia.
     Ei bine, cel mai mare zeu al celor de pe Rapa Nui este MAKE MAKE, care înseamnă tot ”Conducătorul cel Minunat; Capul Magnificului”; cf. rom. moacă ”figură; cap; căpățână”; mac; a se măhăi ”a se preface; a se pregăti”; latin. mage (arh.) ”mai (adv.); mai mult”; magus ”mag; vraci; vrăjitor; de magie”; alban. mjek ”doctor; medic”; grec. megas ”mare”.
     Make Make este Zeu al Războiului, așa cum Sfântul Nicolae, o variantă românească a lui Ion-Orfeus, care este patron al Iernii, este și patron al celor care pleacă la oaste, și se spune despre el că ”șade călare pe tun”!
      Make Make este totodată patronul tuturor sărbătorilor rituale din insulă. Și, grație tâlcului vechi al numelui său,, uneori el se manifestă în public sub formă de craniu!


     Această manifestare divină poate explica și controversatele cranii de cristal, pe care unii le consideră amerindiene, iar alții că ar fi falsuri. Dar, fie și falsuri, crearea lor a plecat cu siguranță de la unele cranii de cristal atlante, la care se vor fi închinat inițiații în Misterele Orfice, răspândiți cândva pe tot pământul și pe toate apele.

                                                                                                                Adrian Bucurescu