Colindatul

          Datini daco-române

     În graiul geto-dacic, CAL AN'D însemna ”Cel Dinainte; Care prevestește; Care vrăjește; Care descântă; Care încântă”; cf. rom. care; latin. qualis ”care”; rom. întâi; latin. ante ”înainte”; initio ”a initia în mistere religioase; a începe; a boteza”; alban. enderr ”vis”; ende ”plăcere”. Așadar, CALAND însemna ”Început; Inițiere; Prevestire; Descântec; Încântec; Urare”; latin. calendae, Kalendae ”zi întâi a fiecărei luni”. De aici a moștenit româna colind, colindă și a colinda. S-au descoperit nenumărate inscripții în versuri pe teritoriul Daciei, și cu siguranță unele poezii se și cântau.

     În general, Românii au păstrat șase feluri de colindat, foarte distincte: colindatul propriu-zis, adică al flăcăilor și al vârstnicilor, care se desfășoară în noaptea spre Crăciun, iar în unele locuri și în zilele Crăciunului, până la Anul Nou; colindatul copiilor, complet deosebit de primul, atât prin niște stihuri, uneori cântate, care nu sunt decât simple urări scurte, adesea hazlii, cât și prin lipsa de organizare, începând din ziua de Ajun sau în zorii celei de Crăciun; colindatul din noaptea Anului Nou; Plugușorul, colind cu caracter agrar și legat exclusiv de Anul Nou; Sorcova, cu care merg copiii de la trei la nouă ani, în dimineața Anului Nou; Vasilca, obicei preluat exclusiv de țigani, care colindă, purtând o tavă pe care se află un cap de porc; umblatul măștilor.
      Colindatul nu este numai o tradiție, ci o adevărată instituție, cu legile și regulile ei. Nicio alta dintre datinile anuale nu este cultivată cu mai mare interes decât colindatul din timpul sărbătorilor dintre Crăciun și Anul Nou și niciuna nu este atât de organizată ca aceasta. De obicei, colindătorii sunt în vârstă de 18-20, dar și de 30, până la 45 de ani, tineri sau părinți de familie care se bucură de trecere.
     Cam pe la începutul postului Crăciunului, este ales conducătorul cetei, care poartă numele de vătaf, vornic sau jude, și trebuie să fie cel mai priceput într-ale colindatului și, totodată, să aibă o oarecare autoritate asupra celorlalți.
     În satele mari, flăcăii se împart în mai multe cete. După ce s-a organizat ceata, flăcăii se strâng în fiecare seară și învață sau repetă colindele. Învățatul se desfășoară cât se poate de serios, iar Crăciunul este așteptat cu înfrigurare de colindători, căci pentru ei, și mai ales pentru conducătorul cetei este un greu examen față de săteni și îndeosebi față de fetele de măritat.

     Primul colind îi este dedicat, cu mare fast, vătafului. El are un cântec special, colinda vătafului. Dacă sunt mai multe cete, fiecare are de colindat o parte din sat, de altele neavând vie să se atingă. Vătaful cere voie de a colinda de la fiecare gazdă. De obicei, colindele se cântă în ordinea următoare: colindul de fereastră, cântat afară, la fereastră; colindul cel mare sau colindul casei, în care sunt pomeniți stăpânii gospodăriei; colindul de gospodar, apoi de gospodină, de fată, de flăcău, până la cel mai mic copil. Uneori, în amintirea cuiva drag din familie, se cântă și colindul de mort, care de cele mai multe ori este o variantă a ”Mioriței”. În unele sate, colindătorii, care umblă doar câte doi, întreabă gazda, de la fereastră: ”Pe cine colindăm?” Din casă li se răspunde: ”Pe N.” Atunci, cei de la fereastră încep a colinda.
     Vătaful, judele sau vornicul are ca semn distinctiv al rangului său plosca cu vin sau cu rachiu, cu care umblă și le cinstește pe gazde. Prin unele sate, cetele dansează. Cam peste tot însă, cea/cel care dansează este numai Brezaia, Turca sau Capra, personaj mascat, straniu, impresionant, zoomorf, împodobit cu scoarțe, funde și clopoței, cu coarne mari, cu bot sau cu cioc, care merge înaintea colindătorilor.

     Lăsând la o parte vagile influențe creștine asupra colindelor românești, se vădește de multe ori că eroul principal al imnelor este Însuși ZALMOXIS, Feciorul Zeului Suprem, adică Fiul lui Dumnezeu. El este un Făt Frumos, cu arme, cai, șoimi și câini de vânătoare, cu care se identifică și cel colindat, ca în acest colind din satul Sărățeni, județul Ialomița, în vatra căruia a avut loc, la Solstițiul de Iarnă al leatului 714 î.e.n., Nașterea Sfântă:
     Leru-lui,
Hrănește, hrănește.
Dar cine-mi hrănește?
Tânărul N. 
Dar ce îmi hrănește?
D-un cal, d-un ogar,
D-un tânăr șoimar.
- Stăpâne, stăpâne,
Drag stăpân al meu,
Fiu lui Dumnezeu,
Șoim s-a lăudat,
Cal de n-o-ntrecea,
Aripa să-i tai,
La câini să le-o dai.
     Leru-lui...

     Iată Zeul, pe cal, însoțit de șoim și de ogar, reprezentat pe falera principală din tezaurul dacic de argint descoperit în satul Surcea, județul Covasna!
     Ca și Învierea Domnului, și Crăciunul era o mare sărbătoare la Geto-Daci. De altminteri, Crăciun vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, care serbau CHER-SONES, adică ”Fiii Domnului; Pruncii Divini; Feți Frumoși; Copiii Cerului; Mlădițe Minunate”; cf. rom. chir (arh.) ”domn”; har; latin. herus ”stăpân; suveran”; heros ”erou; semizeu”; carus ”scump; drag; iubit”; caelum ”cer”; caerula ”azurul cerului”; rom. sin (arh.), slav. syn, germ. Sohn, engl. son ”fiu”; rom. crasnă (arh.) ”frumusețe”; crușân, crușin ”arbore melifer, ale cărui frunze și flori sunt bune de leac”.


                                                                                                            Adrian Bucurescu


                           Sărbători Fericite, Dragi de-ai Mei Cititori, și La Mulți Ani!