Poetul, în dor de Lumină
Am avut privilegiul, în iarna ce abia a trecut, să cunosc un poet deosebit, Sergiu Botezatu, de baștină din Basarabia. Ne-am întâlnit la București, am intrat într-o cafenea din Obor, și am tăinit ceasuri bune câte și mai câte. Mi-a dăruit și o carte de poezii. Intitulată ”La un pas de sine”, cartea, apărută la Chișinău, este de fapt un album, căci este superb ilustrată de artistul plastic Vasile Botnaru, cu lucrări realizate din cafea și vin! Totodată, este un dialog imaginar între cei doi, poetul și pictorul. După cum mărturisește Sergiu Botezatu, ideea cărții a luat naștere la un pahar de vorbă, în ambianța pitorească a Pensiunii din Butuceni, situată în inima Basarabiei, Orheiul Vechi - cea mai veche rezervație cultural-naturală.
Lumini din toate părțile au năvălit în sufletul meu, citind poeziile lui Sergiu. Cu vechile năravuri ale profesorului de limba română, care am fost în tinerețe, m-am scuturat de vrajă după ce am parcurs volumul, și am încercat să pătrund chiar în nucleul versurilor, ca să văd de unde le vin frumoasele sonuri și tainicele puteri. Mai întâi și mai întâi, m-am simțit asaltat de lumini la fiecare poezie. Aproape nu există una fără să fie pomenită LUMINA. Iar dacă nu e evocată explicit, atunci autorul o sugerează prin tot ce are legătură cu strălucitorul fenomen fizic, dar și spiritual: luminișuri, flăcări, Soare, Lună, stele, flăcări, curcubeu, oglindă, raze, lumânări, fulgere, dimineți, zori, felinar, căldură, argint, ardere, scântei, chibrituri, candele, foc, astre, solar, însorit, sclipire etc.
În acest sens, un vers este cât se poate de limpede:”Vorbesc lumină”. Ar fi de așteptat ca, într-atâta lumină, mesajele poetului să fie pline de bucurie. Nu e chiar așa, peste multe dintre poeziile sale plutește o grea melancolie, în unele dintre ele se aude un plâns de departe, subteran, al unui neam necăjit, cu amintiri sumbre, când ”lumina se-nnegrește”, după cum spune un alte vers. Dar poeziile de dragoste înviorează din când în când atmosfera volumului. Inimă iubitoare, poetul își manifestă aici și dragostea pentru familie..
Ars poetica din acest volum, căruia îi împrumută și titlul, este ”La un pas de sine”. Decorul bacovian nu exclude speranța de renaștere a lumii, de înviere a zborului, de spulberare a întunericului:
La un pas de sine, într-o jale mare
Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni,
Stearpă amintire plânsă fără milă
Într-o depărtare ce-i a nimănui.
Gânduri înghețate, gânduri rătăcite,
Stinse universuri, mari întunecimi
La un pas de viață veșnic adormită,
Doar o soartă ninsă-n jalnic cimitir.
La un pas de moarte să renaști o lume
Pe o răstignire să învii un zbor.
E doar întuneric, dar arde credința
În privirea tristă-a unui trecător.
Amintirea stoarsă, plânsă fără milă
În pierduta soartă ce-i a nimănui.
La un pas de sine, într-o jale mare
Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni.
În versuri albe sau rimate, poeziile lui Sergiu Botezatu vin dintr-un suflet pur, de înaltă noblețe, dintr-o atmosferă magică, rarisimă în literatura română de astăzi. Dar nu e oare poezia autentică magie?
Altminteri, la un pas de sine poate însemna și că autorul este în același timp în miezul sensibil al Poeziei lui, dar și contemplatorul ei lucid, măsurându-i cu firesc orgoliu forța.
Adrian Bucurescu
Lumini din toate părțile au năvălit în sufletul meu, citind poeziile lui Sergiu. Cu vechile năravuri ale profesorului de limba română, care am fost în tinerețe, m-am scuturat de vrajă după ce am parcurs volumul, și am încercat să pătrund chiar în nucleul versurilor, ca să văd de unde le vin frumoasele sonuri și tainicele puteri. Mai întâi și mai întâi, m-am simțit asaltat de lumini la fiecare poezie. Aproape nu există una fără să fie pomenită LUMINA. Iar dacă nu e evocată explicit, atunci autorul o sugerează prin tot ce are legătură cu strălucitorul fenomen fizic, dar și spiritual: luminișuri, flăcări, Soare, Lună, stele, flăcări, curcubeu, oglindă, raze, lumânări, fulgere, dimineți, zori, felinar, căldură, argint, ardere, scântei, chibrituri, candele, foc, astre, solar, însorit, sclipire etc.
În acest sens, un vers este cât se poate de limpede:”Vorbesc lumină”. Ar fi de așteptat ca, într-atâta lumină, mesajele poetului să fie pline de bucurie. Nu e chiar așa, peste multe dintre poeziile sale plutește o grea melancolie, în unele dintre ele se aude un plâns de departe, subteran, al unui neam necăjit, cu amintiri sumbre, când ”lumina se-nnegrește”, după cum spune un alte vers. Dar poeziile de dragoste înviorează din când în când atmosfera volumului. Inimă iubitoare, poetul își manifestă aici și dragostea pentru familie..
Ars poetica din acest volum, căruia îi împrumută și titlul, este ”La un pas de sine”. Decorul bacovian nu exclude speranța de renaștere a lumii, de înviere a zborului, de spulberare a întunericului:
La un pas de sine, într-o jale mare
Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni,
Stearpă amintire plânsă fără milă
Într-o depărtare ce-i a nimănui.
Gânduri înghețate, gânduri rătăcite,
Stinse universuri, mari întunecimi
La un pas de viață veșnic adormită,
Doar o soartă ninsă-n jalnic cimitir.
La un pas de moarte să renaști o lume
Pe o răstignire să învii un zbor.
E doar întuneric, dar arde credința
În privirea tristă-a unui trecător.
Amintirea stoarsă, plânsă fără milă
În pierduta soartă ce-i a nimănui.
La un pas de sine, într-o jale mare
Să taci o tăcere fiartă-n rugăciuni.
În versuri albe sau rimate, poeziile lui Sergiu Botezatu vin dintr-un suflet pur, de înaltă noblețe, dintr-o atmosferă magică, rarisimă în literatura română de astăzi. Dar nu e oare poezia autentică magie?
Altminteri, la un pas de sine poate însemna și că autorul este în același timp în miezul sensibil al Poeziei lui, dar și contemplatorul ei lucid, măsurându-i cu firesc orgoliu forța.
Adrian Bucurescu
