Creasta Nopții s-a pleoștit de zăduf.
Luna presară pe trestii puf.
O nagodă latră prelung prin stuf.
Seceta întrece orice năduf.
Însăși Nădejdea fierbe în pârjol.
Mai are oare Noaptea vreun rol?
Dar Ziua mai are ea vreo menire
În cumplita ei izvrătire?
Geaba au mai ieșit cu moaștele sfântului
Peste largi crăpăturile pământului.
În cimitir pe rând au luat foc
Cruci de lemn și de putred soroc.
De atâta pedeapsă câmpia tace,
Soarele o taie și pielea îi desface.
Scheletul de hârburi n-o să-i mai scape.
Dar cine și unde să o îngroape?
Adrian Bucurescu
