Misero me!

Mi-a mai dat înc-o șansă Destinul
ca să nu știu ce-i pâcla de lacrimi
și pe inima arsă de patimi
în argint înverzește pelinul.

Ce să fac? Gând al meu, cum te clatini!
Oare lumii să-i fiu eu străinul?
Cu uitare de gheață alinul
l-am uitat în proverbe și datini.

Misero! Misero me! Ca și crinul
înfloresc fără grija de mâine
și resping cu orgoliu prea-plinul

umilei dorințe din ochii de câine
ce-așteaptă afară în ploaie tainul
pe care-l aruncă din ușă Destinul.

                               Adrian Bucurescu