Ninge peste Calypso borealis.
Pe floarea Nordului ninge albastru,
și noi, plecați asupra ei mai palizi,
grijim tulpina ei - firav pilastru.
Suntem doar doi pe globul pământesc,
perechea ultimă și galaxia,
și ne-amintim de-un vis frumos și clar
cu Scandinavia și România...
Cum povesteai de Oslo și Stockholm,
de Edith Sodergran și nopți polare,
domnița mea gingașă și vikingă,
cu dor de iarbă verde și de Soare.
Și eu te încântam de Marea Neagră,
de Sarmizegetusa și Sinaia,
de viața mea stângace și pribeagă,
de Eminescu și de-a lui ”Genaia”.
Cum au apus și Dacii și Vikingii,
cum am apus și noi sub floarea rece,
ca tot ce-i viu și se preface-n humă,
apoi în flori și iar în om petrece!
Dar niciodată nu vom mai fi singuri
și niciodată nu vom mai fi noi,
oricâte supernove-ar da în floare
pe cer, oricâte lumi și țărmuri noi,
Și niciodată nu va ninge iară,
cu-aceiași fulgi pe-aceeași floare fină,
și niciodată peste-aceleași nume
cu-același dor de iarnă și lumină...
Adrian Bucurescu
