La vremea zorilor a început să ningă.
Zăpada mieilor - zăpadă castă,
mai răcori o dată graba ierbii
de-a crește până la cupola albastră.
Din nou în Dacia clipesc cicorile
și tot în Dacia tresar în munți
fantastice corole mari de crin
spre amintirea vrednicelor frunți
ce dorm sub glie-n germinare pură
ca iarba, ca trifoiul și ca macii
și-or înflori mereu la primăvară-n
grădinile împărătesei Dacii.
Eu simt că între gene-mi cântă Marea,
pe frunte-mi cad șuvițe de secară.
Ah, ce miroase-a brazi și a mesteceni,
ce brândușiu e ceru-n primăvară!
Ci asta e miraza ce o las:
sunt ultimul poet cu Dacia în glas.
Adrian Bucurescu
