marți, 16 ianuarie 2018


          În iarna aceea vinovată




Nu mai clipi din genele prelungi
și nu mai undui din pleoape line
oglinzi albastre și scântei feline!
Iubito, doar cu viforul mi-ajungi.

Tu, preoteasă cu picioare lungi,
care descânți ca-n iernile păgâne,
ca ielele prin munți și pe la stâne,
tu știi nălucile să mi le-alungi.

Iată ce noapte stranie mai vine
peste cabana noastră dintre stânci!
Pe drumul alb din când în când trec zâne

și eu te mângâi și tu râzi și plângi
că Sfânta Vineri încă tot nu vine,
și ți se zbat mereu genele stângi...

                                  Adrian Bucurescu