Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Solii daci la Domitianus >

     SARGE DAV! DI TECE NOSTEO DACEO: ISO TOVALOS DIECEO PRINDERO TOCEO ON SOLE TOLE RUMUNO SOT DOMICIO CO SEDO SOY ARMOSO STOPITO. DION CERESO DEGI NOTUCEO PIRCIL ONOEA SONDIO SOPIO GIESERO TA GORIO A CENO POSER A NOSTIO DACEO TRASO PETOSIO.

     Traducerea:

     Mărire țării! Așa au spus ai noștri Daci: să plece zece luptători vrednici, să meargă în solie la domnul Romanilor, Domitianus, ca să stea armata sa pe loc. Pe stăpânul jegoșilor Diegis l-a anunțat din partea autocratorului cel luminat, spunând din gură că cine va veni în Dacia noastră va trebui să plătească. 


                             Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Moment zgubilitic

          Ochii văd, inima cere

Am făcut-o prea de oaie,
În loc s-o fac de berbec,
Și la mal, chit că nu-i ploaie,
Ca țiganul mă înec.

Mă înec c-o bucățică
Și scap cu doi pumni în ceafă.
Nu mă vrea nicio gagică
Și demult nu mai iau leafă.

Calicul, până nu cere,
Nu mănâncă cu plăcere.
Cer și eu, mănânc papară,
Aproape că mă omoară.

Dar spăl putina degrabă
Cu cel mai bun detergent.
Nu vreau să agăț vreo babă
Și mă-ntorc în sat urgent.

Măcar, fetele din sat
Jumătate m-ocolesc,
Jumătate m-au lăsat,
Altfel, toate mă iubesc.

               
                   Valentin Deiu

Mărturii despre Geto-Daci

           Crai Nou în Dacia

     Ca și la sfârșitul altor popoare și state ale acelor timpuri cenușii, poporului aflat în declin îi este dat un (rege) erou, ca ultimă izbucnire a flăcării unei forțe gata să moară, care stârnește admirația noastră, și care nu pierde nimic din măreția gravă, emoționantă în fața superiorității unui adversar cu adevărat măreț. La Gali îl avem pe Vercingetorix, la Ostrogoți pe Tejas, la Cartaginezi pe Hanibal, la Daci pe Decebalus.

               Bergner, Rudolf, Siebenburgen, Leipzig, Hermann Bruckner, 1884, p. 222 - 223.

     După moartea lui Burebista, statul organizat de el s-a descompus, dar în secolul I e. n. el renaște sub domnia conducătorului popular Decebal și se transformă curând într-un stat puternic din punct de vedere economic și politic, devine vecinul cel mai periculos al Romanilor. 

               Derjavin, N. S., Istoria Bulgariei, Moscova, Leningrad, Edit. Academia de Științe a U.R.S.S., 1945, p. 60.

     Duras a renunțat la guvernare în favoarea lui Decebal și Dacia împărțită până atunci s-a reunit din nou sub conducerea unui singur domnitor. În timpul luptei, chiar dacă uneori ea era dezavantajoasă pentru Daci, poporul s-a întărit în așa măsură încât sub conducerea regelui său viguros, Decebalus sau Dicerbanus, a presat în mod serios legiunile romane, iar pe la anul 87, în timpul lui Domițian, a întreprins atât de periculoase pentru Imperiul Roman, încât Roma a cumpărat pacea plătind un tribut. Decebal se aliase anume cu Paroras, domnitorul Parților, precum și cu Sarmații și cu Catii, și l-a înfrânt pe Fuscus, care și-a găsit moartea în luptă, la fel ca și predecesorul său.

                Neigebaur, J. F., Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, Joh. Urban Kern, 1854, p. 40.

Lume, lume de țărână

Ca o lumânare aprinsă
viața se topește.
Picură sufletul
care iubește, care urăște.

Unii ard mai mărunt,
alții revarsă lumină
și topesc ceara
până la rădăcină.

Carnea mea de ceară
într-o zi va fi aruncată
și pe tărâmul acesta
n-am să mai vin niciodată.

Lume, lume de țărână,
de tine m-oi sătura
când m-or stropi cu vin,
când va suna scândura.

Scândura cum va suna?
Ca o toacă din lemn de sânger,
semn că, deși am fost lut,
voi fi din nou înger.


                         Adrian Bucurescu

Mihai Eminescu, de dorul Basarabiei

     Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul a nouăsprezecelea.

                                                                             Timpul, 25 Ianuarie 1878

                                                                  Cetatea Albă

     Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

                                                                            Timpul, 10 Februarie 1878

     Însuși numele ”Basarabia” țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara Rușilor, România țara Românilor.

                                                                            Timpul, 1 Martie 1878

                                                  De la Nistru pân' la Tisa

     A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă. (...) Hotinul - nord extrem, Chilia - gura Dunării, Cetatea Albă - gura Nistrului și tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut Rușii, nu pământul nostru l-au putut ceda Turcii. (...) Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porții, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de șapte puteri și obligatoriu pentru ele, garantarea integrității actuale a României prin convenția ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului pământ românesc. (...) Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane față cu slabele noastre 5 milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De brațul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de brațul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi și nouă.

                                                                             Timpul, 3-14 Martie 1878

                                                                   Cetatea Hotin
                                                               
     Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. (...) Deși nu s-a născut încă Rusul care să fie în stare de a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizației, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

                                                                             Timpul, 7 Aprilie 1878

     Iată atunci când organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărți, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român niciodată nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța.

                                                                             Timpul, 30 Aprilie 1878


                                                      Texte selecționate de Adrian Bucurescu

   

Botezul în Cer

Nu numai Tatăl Ceresc, ci și Maica Divină
A împodobit văzduhul cu fir de lumină
Și zile întregi Preacurata a țesut
Până ce din borangic Cerul s-a făcut.

La Poarta Raiului morții se descalță,
Fum de tămâie spre ei se înalță
Și așa miresmați și stropiți cu vin
Ei se botează și prunci redevin.


                                                                                Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

  

          < Sărbătorirea Prinților >

     DACIBALO GEYO ON TURNIO DU NASTOE E DOE SAVIELI EO EDO DAS ZO OV SAGANO. SARGETOSO TICIO DOE PANTELO SOE. D-RUMUNOS O PRISO EU GEZI AO LOE CETO. SARMIGETUZO SOE GHE SOMITO CAPEO. NOESTO DACEIO CUERN GOETE SOECIO. FOSE LOEITUA SO NOEU COTO POLOVOI. 
     // VIZINO // N DIEGIO // DACI

     Decebal, bucuros de întoarcerea celor doi oșteni, lui Savieli i-a adus mărire pentru că a oprit jegoșii. La Sarmizegetusa au venit cei doi, la domnul lor. Pe Romani i-a împins în jos a lor oaste. La Sarmizegetusa au venit cu capul sus. Dacii noștri din tulnice au cântat. La întoarcerea au fost lăudați de ai noștri pentru câți nespălați au tăiat. 
     // Vezino // cu Diegio // Dacii

                         Adrian Bucurescu - Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Maramureș. Foto: Dan Bucurescu

Teleorman

  

Vei fi fost o apă neagră,
apă de Lună, neagră pădure?
Cine pe astfel de etimologii
ar putea deocamdată să jure?

Sigur ai fost Constandin al lui Noica,
Morometele și desculțul de Darie
și încă o puzderie de țărani
vânturând grâul pe arie.

Ai fost și popa Galaction
pe care elevii îl pronunță Galacșăn;
de aceea nici nu rimează
numele tău cu mesteacăn.

Rimează în alb cu salcâmi,
eventual cu hangere și cai
și poate cu Liviu al lui Vasilică
și mai ales cu o poartă de Rai.

Fii blagoslovit, Teleormane,
că și pe mine m-ai inițiat
în slovele tale de iarbă
cu care și zeii geți au semnat!


                        Adrian Bucurescu

Înălțarea Gemenilor Divini

   

          Echinocțiul de Toamnă

     Sfânta Pătrime

     Dacii nu prea scriau, nu pentru că nu ar fi știut, ci pentru a-și feri misterele inițiatice. Preferau să-și transmită învățăturile celor aleși prin viu grai. Când totuși scriau, aveau grijă ca textele să rămână la fel de nepătruns pentru neaveniți. Dacii au scris în mai multe alfabete, inclusiv cu ideograme. În vremea stăpânirii romane au scris și în alfabetul latin, care, de altfel, fusese invenția lor cu mult înainte de întemeirea Romei. Atenție: nefăcând parte din acest alfabet, sunetul dacic Ă, moștenit de română, albaneză și bulgară, nu era notat, ci doar subînțeles.

     Cu litere latine este și o ștampilă de pe o cărămidă dacică, descoperită la Cenad, județul Arad. La prima vedere, textul este acesta: LEG.XIII.GE.AVR.GOD. Bineînțeles că Romanii credeau că ștampila respectivă se referă la Legiunea XIII Gemina, care staționa în Dacia. Tot așa au crezut și mai cred și amârâții noștri de istorici. Această cărămidă este însă plină de mistere, pe care doar ințiații erau în stare să le înțeleagă. 

                                                         Cărămida de la Cenad

Textul se poate citi și așa: LEG.13.GE.AVR.GOD > LEG.TREDECIM.GE.AVR.GOD; cf. latin tredecim ”treisprezece”. În final, ștampila de pe cărămida de la Cenad se citește și astfel: LEG. TREDE CHI MĂGHE. A VRĂ GOD. 

     Tălmăcirea: Excepțională! Lucrată cu migală (măiestrie). Prin grația (voința) lui Dumnezeu.

     Lexic:

     LEG – ”ales; pur; de calitatea întâi; precis; remarcabil; distins; nobil; excepțional; prețios; sigur”; cf. rom. a alege; leac; alac ”specie de grâu foarte rezistentă”; leg ”bun lăsat de cineva prin testament; testament”; a (se) lega; latin. lego ”a alege”; liceo ”a se vinde (cu un anume preț); a valora”; lucus ”crâng sfânt; dumbravă consacrată unor divinități”;

     TREDE – ”lucrat; lucrare; muncă; treabă”; cf. rom. trudă; a trudi; latin. trudo ”a împinge (cu forța); a mâna”;

     CHI – ”cu”; cf. rom. cu; latin. qui ”și”;

     MĂGHE – ”migală; atenție; concentrare; meșteșug; măiestrie; vrajă”; cf. rom. a migăi ”a lucra cu răbdare și minuțiozitate”; latin. magus ”de magie; vrăjitoresc”;

     A VRĂ - ”cu voia; prin grația; cu favoarea; prin bunăvoința; din mila”; cf. rom. a vrea; a vroi; a prii;

     GOD – ”Dumnezeu; Zeul; Domnul; domn; conducător”;  cf. rom. gudă ”vătaful flăcăilor colindători, în noaptea de Crăciun”; germ. Gott, engl. God ”Dumnezeu; zeu”.

     Până aici, se vede că meșterul de cărămizi își lăuda marfa, încheind cu o formulă sacră. Dar aceasta nu e tot, ci abia acum pătrundem în misterele orfice și zalmoxiene, căci ultima parte a textului se mai citește și astfel: A VĂR GOD. Tălmăcirile: ”Cei patru Zei; Din (în) patru elemente (părți; direcții)”.

     Lexic:

     A – ”cel; cea; cei; cele”; cf. rom. a – prepoziție și articol adjectival;

     VĂR – ”patru”; cf. rom. fârtai ”pătrar; pătrime”; sfert < s-fer-t; germ. vier, engl. four ”patru”;

     GOD – 1. ”Dumnezeu; Zeu; domn; conducător”; cf. rom. gudă, germ. Gott, engl. God. 2. ”îndrumător; îndrumare; direcție; parte; element; câtime”; cf. rom. gudă; hudă ”drum îngust; uliță”; cat ”etaj; nivel”; cot ”încheietura exterioară a mâinii; porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă direcția”; hat; gât; cât.

     Aici e-aici! Este vorba de unul dintre cele mai profunde mistere zalmoxiene, după care singurii Zei ai Universului sunt patru: Tatăl, Mama, Fiul și Fiica. Ei constituie Sfânta Pătrime, reprezentată de obicei de Cruce, simbol întâlnit în arta de pe teritoriul României încă din Neolitic. Crucea este una, alcătuită din patru brațe. Tot Ei sunt și cele patru puncte cardinale, adică patru direcții (părți). Și cărămida de la Cenad este una, dar elementele care au contribuit la formarea ei sunt patru: Aerul, Focul, Pământul și Apa. 

      Talismanul Cosmic

     Simbol sacru, Crucea apare deseori în arta geto-dacică, păstrată îndeosebi în ceramica scoasă la iveală de arheologi. Dovadă a venerării Crucii de către Geto-Daci, este și înscrierea Ei pe un inel din tezaurul descoperit la Apahida, deasupra inscripției OM HARUS, care se tălmăcește astfel: ”Să am Forță!; Să fiu Sănătos!”; cf. rom. îmi; am; hireș ”sănătos; adevărat; arătos; celebru; chipeș; faimos; frumos; ilustru; mare; renumit; vestit; celebru”; latin. carus ”scump (ca preț); drag; iubit”. Așadar, inelul respectiv nu era doar o podoabă ci, sub protecția Crucii, și un talisman.

                                                               Inelul de la Apahida

     O imagine somptuoasă a Crucii apare și pe o țintă descoperită la Sarmizegetusa, unde simbolul divin este gravat pe un pătrat, care, la rândul său, sugerează Cei Patru Zei, cele patru anotimpuri și cele patru puncte cardinale. 

                                                          Ținta de la Sarmizegetusa   

     Frumoasa noastră limbă a păstrat în miezul ei prezența veșnică a Celor Patru Zei, Stăpâni ai Universului, prin cuvântul Fire, ce vine din geto-dac. VĂR ”Patru”. Iată actualele sensuri din FIRE: ”Natura înconjurătoare; Lumea; Universul; structura fizică și morală a unei ființe; caracter; temperament; minte; cuget; cumpăt”.

      Prințul Rabocentus

     Printre numeroasele triburi tracice, este atestat și cel al Bessilor, neam independent, care trăia pe teritoriul cuprin între Munții Rhodopi și cursul superior al râului Haebrus (Marița). Herodot îi descrie ca un fel de castă preoțească de Satyri, Bessii fiind interpreții divinațiilor sub forma de incantații profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos, aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon. 
     La Strabon, însă, Bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în apropiere de lanțul Mons Haemus. 
     Au opus o rezistență dârză Macedonenilor, apoi Romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut fi supuși. Ei au trecut în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, și în Nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații Septentrionali. 
     Ei bine, un principe al Bessilor, atestat în scrierile antice, se numea Rabocentus, de unde, slavă Cerului, aflăm și de unde vin denumirile populare ale lunii Septembrie, Răpciun sau Răpciune. Iată cum se tălmăcește antroponimul tracic: 1. RA BOC EN TUS ”Când se înalță Cei Doi; La Plecarea Celor Doi; Care Îi slăvește (preamărește) pe Cei Doi; De la Zeii Cei Doi”; cf. rom. la; fag; fugă; a fugi; latin. veho ”a merge; a călători”; Bacchus - numele lui Dionysos la Romani; alban. buke ”demnitate”; got. weihs, germ. Weg ”drum”; slav. Bog ”Zeu; Dumnezeu”; rom. în; doi; îndoit ”dublu”;  alban. dy ”doi”; dyzoj ”a (se) dubla”.2. RA BOCEN TUS ”La Înălțarea Conducătorilor; Când S-au ridicat (au plecat) Mai-Marii”; cf. rom. la; a (se) băjeni, a (se) bejeni; băjenie, bejenie; pâșen ”mândru; trufaș”, pâșenie ”mândrie; trufie”; dus; tisă (bot.); des; Tisa (râu); latin. dux ”conducător; comandant; călăuză”; alban. dash ”berbec”.
     În mai multe texte legate de Geți, se spune despre Gemenii Cerești că au unificat și au condus toată Tracia, fiind Cei Mai Buni Conducători pe care această țară I-a avut vreodată. Principala Lor reședință era la Netindava, lângă Lacul Sacru Saratokos. 

     Așadar, RA BOCEN înseamnă și ”Înălțarea”. De aici provine și denumirea comunei Ripiceni, din județul Botoșani.

     Toamna de Aur a Înălțării  

     În tradițiile românești, Simbolul Sacru are o sărbătoare specială, Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 Septembrie. La Geto-Daci, această lună a căpătat denumirea de RA BOC EN TUS ”Înălțarea Celor Doi”, fiind vorba de Înălțarea Gemenilor Divini, Apollon și Artemis, la Cer, întregindu-Se astfel Sfânta Pătrime. Evenimentul sacru a avut loc la Echinocțiul de Toamnă. 
     Dar cum traca și toate dialectele ei erau magice, cu tâlcuri din tonuri și accente, RA BOC ENTUS mai însemna și ”La Plecarea (Dispariția) Florilor”, fenomen specific toamnei; cf. rom. la; fugă; latin. anthus ”floare”; anthinus ”de flori”; alban. end ”polen”; grec. anthos ”floare”.
     Din unele documente geto-dacice, deocamdată secrete, aflăm și amănunte despre Întâmplarea Divină. Zice-se că, înainte de despărțirea definitivă de poporul Lor, Apollon și Diana, supranumiți Amândoi și Zalmoxis, Și-au chemat apropiații la palat, oferindu-le o cină. Venea Echinocțiul de Toamnă, iar Zeii au băut cu apropiații lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea în Rai. La această Cină de Taină, Zeii le-au împărtășit oaspeților și câteva secrete ale Universului și ale Vieții. A doua zi, Apollon și Diana au trecut râul sfânt Naparis, astăzi Ialomița, la tribul Piangeților, în cetatea Cabesos, azi satul Copuzu, unde copilăriseră. Acolo, au ales ca loc de plecare colina ce străjuiește lacul Neamțu, a cărui denumire vine de la geto-dac. AN NAMA TIA ”De unde S-au ridicat Zeii; Plecarea (Dispariția) Zeilor”; cf. rom. în; nime (reg.)”nimeni”; latin. nemo ”nimeni”; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu; Domnul”; rom. nămete; irland. nemed ”sanctuar”. 

                                                                      Lacul Neamțu

     Pe când își luau rămas bun de la cei apropiați, s-au ivit în văzduh lucruri neînțelese, precum și schimbări de necrezut: lumina Soarelui a dispărut și s-a așternut noaptea, nu blândă și liniștită, ci plină de tunete și fulgere înspăimântătoare, de vijelii ce aduceau furtuna din toate părțile. În vremea aceasta, ceata civililor s-a împrăștiat fugind, iar ostașii s-au strâns la un loc. După ce a încetat tulburarea și a strălucit din nou lumina și lumea s-a adunat iarăși, oamenii au început să-I caute pe Frații Divini; dar ucenicii și ucenicele Lor nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci le-au spus tuturor să-I cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece S-au înălțat în Crugul Cerului, la Părinții Lor Adevărați. De acolo Ei vor fi Zei binevoitori pentru Geți, așa cum le-au fost și conducători buni pe pământ. 
     Cele două solstiții și cele două echinocții erau sărbători esențiale în calendarul strămoșilor noștri.   
     Cum se vede, străvechea noastră istorie este în bună parte sacră iar adevărata Țară Sfântă este Dacia.

                                                                                                     Adrian Bucurescu

     

Fața nevăzută a Lunii

Colo sus, pe lângă Lună,
Nu se îngerii adună,
Nici nu dracii dau târcoale,
Nici nu zânele au țoale;
Iar în malurile Lunii
Și-au făcut cuiburi lăstunii,
Și pe albele coline
Toate florile-au albine.
Dorule, cearcă și tu
Și pe Lună lin te du!
Ci de vei afla o fată
Minunată și-ntristată,
Spune-i că, de dorul ei,
Mi-au ieșit din  piept scântei,
Și din raze am cununua
Care luminează Luna
Numa-n partea nezărită,
De-a mea dragă moștenită,
Cu hrisov și jurământ,
De când zâmbea pe pământ!


                        Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

  

          Scorylo

     Scorylo, conducătorul Dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini și, pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase Romanilor.

                                     Frontinus, Stratagemele

          Decebal

     Cel mai însemnat război de atunci al Romanilor a fost cel împotriva Dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era...) foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp.Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru Romani.

                                    Dio Cassius, Istoria romană

Soldat lăsat la vatră

Linu-i lin și iară lin,
Astăzi cerul e de ton senin.

Scârțâie cumpăna fântânii,
La marginea strâmbă a stânii.

Câinii simt miros de lup și latră,
Iar eu, soldatul lăsat la vatră,

Stau întins în iarba pufoasă,
Neatinsă de coasă.

De lupi și de urși nici că-mi pasă,
C-aveam o mândră frumoasă,

Cu ochii mari, sprâncene arcuite,
Și acuși se găsi să se mărite,

Că i s-a urât de așteptat
Și de scrisorile de la soldat.

Dragostea mea, după tine
Nu-mi pare nici rău nici bine.

Mi-am găsit una și mai frumoasă,
Care tocmai vine de la coasă

Și  glumește cu mine, duglișul,
Fluturându-mi în față tăișul.


                             Adrian Bucurescu

Pe ceair

                                                             Foto: Dan Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

          Cotiso

     Pe timpul acesta Iuliu Cezar ajunsese la culmea măreției sale pământești. Scurt timp înaintea morții sale, a apărut acest Cotiso, la auzul numelui căruia Roma tremura din toate zidurile sale. Neliniști cetățenești au subminat statul roman prin agitații interne, iar Geții, ca dușmani declarați ai Romanilor, au avut acum mâinile libere. Din ce anume cauze nu spune nici Suetonius și nici Appian, dar au ajuns până la Pontus, prin Tracia, au inundat toate provinciile romane până în Macedonia și s-au făcut atât de cumpliți încât Cezar trebui să se gândească la toate măsurile de a opune un zăgaz în fața acestui fluviu năvalnic. Dar între timp a murit, iar succesorul său, August, a încercat, printr-o dublă căsătorie a fiicei sale, Iulia, cu Cotiso, și a lui însuși cu sora acestuia, să găsească o compensare amicală. Date fiind însă unele piedici, despre care istoria tace și care au zădărnicit aceste căsătorii, Cotiso a căutat în continuare să sperie provinciile romane, iar renumele Dacilor era la Roma atât de înspăimântător, încât și numai numele făcea pe toată lumea să tremure.
     (...) În războiul civil dus de August în anul 3964, adică 46 î.e.n., cu Antonius, fostul său coleg în triumvirat, Cotiso a luat partea lui Antonius, și cu toate că acesta a avut cu Cleopatra sa în Egipt nenorocirea știută, Cotiso a continuat să-și ducă armatele dintr-o provincie într-alta, învingând pretutindeni până când și-a supus nu numai întreaga Tracie, ci toate țările de dincolo de Dunăre (...) Cotiso își propusese să asedieze Italia și Roma însăși.
     August fu silit să se gândească la toate mijloacele să-și întâmpine serios pe mândrul său dușman. În cele din urmă l-a trimis pe M. Crassus prin Grecia la Dunăre ca să țină Tracia atâta vreme ocupată până când un alt general, Lentulus, să-l poată prinde pe neliniștitul Cotiso din față. Lovitura a reușit. M. Crassus a cucerit Moesia, Tracia și restul provinciilor până la Pontus una după alta, și în timp ce se petreceau acestea acolo, Lentulus, venit prin Germania, l-a luat pe Cotiso prin surprindere și i-a administrat o înfrângere sângeroasă. Trei dintre cei mai de seamă generali ai Geților au căzut în luptă, iar Cotiso este alungat înapoi în țara sa. După care apoi malurile Dunării au fost prevăzute cu pază mai bună și cel puțin pentru câtva timp s-a stabilit liniștea. Acestea s-au întâmplat în anul lumii 3970, adică 30 î.e.n.
     Cât de mare a fost bucuria la Roma, putem deduce din faptul că lui Lentulus i s-a adăugat numele de Getulius, și până și Horațiu, atât de speriat altădată, și-a redobândit liniștea și a cântat versurile acestea:
     ”Lăsați acum toate grijile mari la porțile orașului
     Căci Cotiso cu armata Dacilor a fost bătut”
     ”Mitte civiles super Urbe curas
     Occidit Daci Cotisonis agmen” (Od. VIII. Lib. III)

                          Die Geschichte von Siebenburgen in Abend  Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 34 - 35
   
   

Cine Maica ne-au rănit-o

De țara mea drept este mereu să-mi fie dor,
În chiar țărâna țării eu trebuie să mor;
Și drept e-n  lumea asta pe prieteni să-i iubesc,
Ci cu grozavă scârbă pe lotri să-i menesc:

Cine-a răpit din țară vreo palmă de pământ
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în  mormânt
Și seceta să-i sece urmașii nemilos
Și frigul să-i pătrundă adânc până la os!

Hulit să-i fie neamul pe veci și blestemat
Cui României dalbe din trup i-a sfârtecat!
Crezare niciodată să n-aibă-n viața lor
Și holda să le fie negară și mohor!

Și viermi să li se-aștearnă 'nainte-le pe masă
Și-n ochi să le atârne păianjenii mătasă
Și, de vor vrea la dreapta, pornească-se la stânga,
Și, de vor vrea să umble, să umble de-a nătânga!

Sub tălpi jăratic aspru să le mocnească viu
Și-ntotdeaun-acasă să afle doar pustiu
Și-o sfâșiere-n inimi să le dospească-n veci,
Orbitele de lacrimi să le rămână seci!

Ci, până n-o fi-ntreagă moșia românească,
La Lună ochii galbeni mereu să le sticlească,
Târâș să-și ducă viața hidoasă pe pământ,
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în mormânt!


                                                     Adrian Bucurescu

Călătorind prin România. Foto: Dan Bucurescu

                                                                      Lacul Bicaz

                                                                Spre Cascada Cailor

O zicală cu dus-întors

   

          S-a supărat ca văcarul pe sat

     Văcarul era cel mai sărac din sat și, ce mai încoace și încolo, nici deșteptăciunea nu părea să-l dea afară din bordei. În ierarhia socială a locului era socotit ultimul om căruia poți să-i ceri vreun ajutor ori măcar, așa, o opinie, de pildă ”Ăăă, ce zici, bă, mâine plouă?”  El încerca să intre în vorbă, mai ales duminica seara, la crâșmă. Zisese și el, la un pahar, ”crez c-o să plouă”, și a doua zi chiar a plouat, dar nimeni nu-l vedea meteorolog principal al satului, ci văcar pe viață. Rar primea vreun ban, sătenii tocmindu-l pe mălai, făină, fasole uscată sau pe o haină veche. Uneori, la crâșmă, vreun gospodar mai cu chef îi plătea două-trei țoiuri de țuică. Rude nu i se știau, de parcă îl ouase o femelă de cuc, și nici naș de botez nu avea în sat. Nimeni nu-și mai amintea de numele lui și. când cineva binevoia să i se adreseze, îi spunea ”văcare”.
     Stând el din zori până în amurg cu bărbia în bâtă, uneori și noaptea, a început a învăța mersul norilor și al stelelor, prevestind pentru ”distracția” lui, din ce în ce mai precis, ploile. Și iată că într-o vreme căzură peste țară numai belele: hoții și tâlharii se înmulțiseră, unii dintre ei căpătând chiar ranguri boierești, și, din pricina unei secete exagerate, foamea bântuia prin cătune. Prin târguri se mai găsea hrană de vânzare, dar nu prea erau nici bani cu care să cumperi. Și pentru că țăranii începuseră să roadă papură, acesteia îi crescuse brusc prețul! După atâta secetă, cuprins de mila bietelor vaci, care rumegau țărână, văcarul a avut o revelație: a doua zi va ploua cu găleata, dar va fi și o grindină cât oul de gâscă. Seara, la crâșmă, a anunțat evenimentul și i-a sfătuit, aproape plângând, pe gospodari să nu iasă a doua zi pe câmp, că e și cu primejdie de trăsnete. I-au râs în nas. ”Lăsați măcar copchiii acasă!”, i-a rugat el stăruitor. Hohotele de râs s-au întețit.
     Supărat, văcarul a pornit-o întins spre bordeiul proprietate personală, și-a strâns bruma de avut în desagă și, în toiul nopții, a plecat peste munți. A doua zi, pe la prânz, s-a pornit o furtună cumplită, cu trăsnete zguduitoare, și a bătut piatra cum nici bătrânii nu-și aminteau să mai fi bătut vreodată. Au fost trăsniți câțiva țărani, inclusiv copii, și au murit mai multe vite ce nu-și găsiseră adăpost în imensitatea câmpului.
     Ce s-a mai întâmplat cu văcarul supărat pe sat înțelepciunea populară nu ne mai spune...

                                                                                                              Adrian Bucurescu

Cine oare s-a-ntrebat?

 

Fusul cosmic nu mai toarce,
Vara nu se mai întoarce.
A venit o iarnă plină,
Lungă și fără lumină.

Ce-o fi cu atâtea geruri?
Unde-s stelele din ceruri?
Dar răspunsu-i tot mai greu -
Unde este Dumnezeu?

Unde-i Vergura, regina,
Care depăna lumina?
Unde-s oare Puii Ei,
Cu coroanele-n scântei?

Îngerii nu se mai văd
Nici ei în acest prăpăd.
Nici eu însumi nu mai sunt
În văzduh ori pe pământ.

Dacă nu-s, ce s-a-ntâmplat?
Cine toate le-a-ntrebat?

                     Adrian Bucurescu

Mihai Eminescu și draga lui Bucovină

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea.

                     La mormântul lui Aron Pumnul, 1866

                                               Mormântul lui Aron Pumnul, de la Cernăuți

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori, 
Râuri resăltânde printre stânce nante, 
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori (...)
Mână doru-i tainic colo, înspre tine, 
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

                     La Bucovina, 1866

                           Chipul în piatră al lui Eminescu, pe școala unde a învățat la Cernăuți

     Cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abținem de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute și cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunurile acestei lumi se câștigă prin târguială. (...) Guvernul conservator, în înțeleapta sa rezervă și simțind, se-nțelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuțene, dar au răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci se repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliți decât noi, chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea înrâuririi lor politice. Dacă ideea serbării ar fi pornit de la Români, desigur că nimenea nu zicea niciun cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru Casa moșteană de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la elementele colonizate în părțile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul al treilea de la serbare, vro câțiva studenți din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iași și tot în aceeași vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuți, care ține prelecțiuni asupra ”dreptului românesc”, și-a permis a face observațiuni puțin cuvincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenții români. Aceste sunt oare cauzele dizolvării ”Arboroasei”? (...)

                     Timpul,  11 Noiembrie 1877

                                                                Bucovina noastră

     În unul din anii trecuți un arhiduce a vizitat Suceava. Înălțimea Sa Imperială s-a mirat cum în vechea reședință a domnilor Moldovei, într-un județ curat românesc, într-o parte de țară în care se vorbește numai românește, în fine într-o școală susținută din veniturile mânăstirilor române din fosta eparhie a Rădăuților limba de propunere nu e cea română. În sfârșit, după repetate făgăduințe ale ilustrului d. Stremayer, vestit prin arta de a făgădui în deșert, Camera provincială a Bucovinei a repetat cererea în anul curent, încât făgăduința poate că se va împlini. Ce face însă Consiliul comunal al cetății Suceava, compus, se vede, din elementele internaționale descrise mai sus? O meschinărie. Amenință că, îndată ce se va introduce limba de propunere în liceu, consiliul nu va mai da lemnele și eclerajul necesar; bineînțelegându-se, știind că această amenințare e copilăroasă, căci fondul religionar, care cheltuiește mii cu școala, n-ar refuza sutele pentru încălzire și iluminare, dar numai și numai pentru a dovedi ce de rând le e onorabila conștiință când e vorba ca un pătrar de milion de suflete să aibă, cu banii lor și a strămoșilor lor, un neînsemnat institut secundar de învățământ, un liceu. (...)

                    Timpul, 6 Iulie 1880

     În Bucovina îndeosebi s-au operat asemenea unele schimbări în favorul naționalității românești. Astfel numirea mitropolitului nou, un Român care pentru sentimentele sale naționale a fost espus chiar unui atentat, e o dovadă că până și în această particulă a împărăției era nevoie de împăcarea elementului oprimat, aceasta poate pentru că în Bucovina există un număr oarecare de Ruși. (...)

                    Timpul, 3 Septembrie 1880

     Ziarele din Iași ne aduseră curioasa știre că la sosirea M. Sale Împăratului Austriei în Bucovina s-ar fi ivit între populațiunile române niște emisari cari sfătuiau pe săteni să nu iasă întru întâmpinarea lui, ci să aștepte venirea împăratului celui românesc. (...)

                    Timpul, 18 Octombrie 1880

     În Bucovina partidul național dispune de 2/3 a Dietei provinciale. În gimnaziul de la Suceava se introduce limba română ca limbă de propunere în clasa paralelă și consistoriul îndeamnă prin circulară pe părinții români de-a se folosi de această ocazie și de-a popula c-un număr suficient de elevi clasa paralelă. (...)

                    Timpul, 3 Ianuarie 1882

     Eu sunt născut în Bucovina, tată-meu e Bucovinean, un Grec ca Vogoridi n-a fost în stare a-l face cetățean.

                   Manuscris nedatat

                                      Bogdan I, primul voievod independent al Moldovei

Săracă Țară-de-Sus, 
Toată faima ți s-a dus, 
Acu cinci sute de ai
Numai codru îmi erai...
Împrejur nășteau  pustii, 
Se surpau împărății, 
Neamurile-mbătrâneau, 
Crăiile se treceau, 
Numai codrii tăi creșteau....

                    Mușatin și codrul


                                                                           Texte selectate de Adrian Bucurescu

Mânăstirea Bârsana

                                                                                             Foto: Dan Bucurescu

Zăticnire

Îmi cade o lacrimă și mi-e rușine.
O calc în picioare să nu o mai văd.
Eu, ca eu, dar nimeni să știe
că uneori sunt înfrânt de prăpăd.

Prin ceața ochilor mei țipă cocorii,
drumul de când lumea căutându-l,
printre gene, fâșii reci de neguri
îmi trec ca o toamnă mai grea ca pământul.

De ce uneori sunt trist fără motiv?
De ce impudice gânduri mă-ncearcă?
Pe cine vreau de fapt să înșel?
De ce vreau aleanul să-mi treacă?

De ce?... De ce?... Parcă iarba se-ntreabă
de ce curg destine din stele...
Binecuvântă, Doamne, răspunsurile
precum bătăile inimii mele!


                                    Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Cotiso și Leul >

     DEYE CEMOTO E PETOSO COTESI OLCA DAVO GETO GEO DOA ZERFEO HOYCEO AP LO CAROLO. DE EOZO EO SOE ON DOY REZO POPOES TO DAVO GETO. TRASOI SOYPEN TO DENOE O YON CAPO NO DOY ZAVELO ON CARLO TO MONGA. TO GETO SOYPTEO IMED APE GEO.
     ME ZOYRA SIEO COTOLO LEO ADANE OYEI IR VALONTI PARV GEOY HOT. NE PEGHI SEO OY GIIR LUZ. NOPILO NETOES GIPOUT OEOY HAHO.
     OY NATE NU OYTYU.

     Tălmăcirea:

     Într-o zi, neamurile l-au rugat pe Cotiso să meargă în Tărâmul Geților, ca să dea ofrande sfinților de la Apa cea Divină. Ascultând, el s-a dus la Cei Doi Minunați Profeți din Tărâmul Geților. Apoi s-a rugat la statuile Divinilor Conducători, la Cei Doi Zavelo, pe rege să-l ocrotească. Dintre Geți, șapte l-au udat cu apă vrăjită. 
     În zori, a văzut (a întâlnit) în pădure un leu. Atunci el a pălit-o cu o ghioagă pe acea pocitanie. Pe pagul său a încălecat. Nobilul voinic a răpus acea sălbăticiune. 
     Pe acel tânăr nu-l vom uita.

                       Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Povestea vorbei

          A bate câmpii și a-și lua câmpii

     A bate câmpii înseamnă a spune cu totul altceva decât se discută, a divaga, a vorbi aiurea. A-și lua câmpii înseamnă a pleca la întâmplare, fără niciun țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. Amândouă zicalele au sensuri negative. Totodată, se observă o formă ciudată de plural, care nu corespunde cu pluralul câmpuri al substantivului câmp. Așadar, se poate presupune că niciuna dintre expresii nu are legătură directă cu câmpul.
     Cum mai toate zicalele românești, păstrate până astăzi, provin din graiul strămoșesc, așa și cele două pot fi explicate prin raportarea lor la lexicul geto-dacic, unde este atestată cetatea CAMPSES, din dreapta Dunării, restaurată de împăratul Iustinian.
     Vechiul toponim este compus din CAMP și SES. CAMP se tălmăcește prin ”țepi; înțepături; inflamare; umflare; împungere; ceartă; răutate; prostie; nebunie; bătaie; bătălie”; cf. rom. ghimpe; a se îngâmfa; îngâmfat; hâmb ”haină groasă, incomodă; casă mare, făcută fără gust”; gjemb ”ghimpe; țep”; vechi germ. kamb ”pieptăne”; kamp ”luptă”. În română, actualul tâlc al substantivului câmp s-a păstrat de la ”bătaie; bătătorit; loc neted”. La rândul lui, SES se traduce prin ”mare; întindere; lungime; ridicare; a pune stăpânire pe ceva; a lua”; cf. rom. sus; șes; a-și însuși.  Așa s-a ajuns și la zicala a-și lua câmpii.
     Cu totul, CAMPSES se traduce în mai multe feluri: ”bătaie; bătălie; sfadă; înțepare; impuls; ceartă; dezbatere”; cf. rom. gomoboș ”ac cu gămălie; bold”; alban. kembez ”percutor; trăgaci”. Astfel se explică și sintagma a bate câmpii, un altoi între tâlcurile vechi și noi.
     Și totuși... Pare-se că sensul oficial al toponimului CAMPSES era ”unde se dezbate”, a dezbate fiind înțeles astăzi ca ”a discuta; a supune unei largi discuții (o hotărâre; o chestiune, un proiect de lege”, precum și ”a judeca în fond (un proces), a examina într-o instanță judecătorească”.
     Observăm că, la propriu, CAMP SES înseamnă și ”Câmpul Lung”. Abia acum înțelegem ce vor să spună trei toponime actuale - Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldovenesc și Câmpulung la Tisa. Primele două sunt astăzi municipii, Câmpulung Muscel fiind și prima capitală a Țării Românești. Așadar, toate trei erau scaune de judecată, unde se judecau pricinile și se întocmeau legile. În același timp, ele prefigurează cele trei străvechi provincii, Țara Românească, Moldova și Transilvania, înființate la începutul Evului Mediu.


                                                                                                Adrian Bucurescu

          Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Tu te-ntreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate;
Vreme trece, vreme vine.

                            Mihai Eminescu

”Corectitudinea politică” sau actuala cenzură

                                                                          Comunismu' n-o muritu,
                                                       Doar o țâr' s-o hodinitu...

                                                                                          Cântec popular post-decembrist

LA ROUMANIE, SANS CENSURE!

                                                           
                                                                Gheorghe Tattarescu - Deșteptarea României

NAȘTEREA DIVINEI MARIA ÎN DACIA

                               
                                                                     Icoană modernă


                        Urare binevoitoare:

                            Tuturor celor cu numele Maria sau cu derivate din acest teonim, LA MULȚI ANI!

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Zeii și Cotiso >

     POESTO DAVO GETIO PATRI DYOON MEYO.
     OSENDOS MOCERA SAN A ONCEO CHIE ACION TRY DYN CEATE O DIY DIEVERYE A ONCEA SOCEO A COPEYO.
     CHENIO REZY YVO OYO MOLTE SUTE MODI YRE CITE FYO CHI TOTY CHEIO PATRI DIO SOCAEVO!
     STOPOENO HOEON RETRE MATRI DYO T-EI POESTO ONO NEREIU.
     MELTE SO POOTIS ONTO. MIDOE CATO DAVO GETIO CRASOON ODOCHEI!
     CHIRINO COTISO NIEO.

     Traducerea:

     Au venit în Țara Geților Cei Patru Zei Magnifici.
     A fost osândit la tăiere Fiul cel Îngeresc și L-au tăiat trei din ceata Domnitorului, tăbărând pe Cel Sfânt să-I taie capul. 
     Cine curată viață are multe sute de ani să aibă fericire, să fie cu toți Cei Patru Zei laolaltă! 
     Domnii au plecat înapoi, la neamurile Lor minunate. Cu mare bucurie Maica Divină i-a condus printre nori. 
     Mulți s-au miruit cu ulei. Multă fericire în Țara Geților Cei Minunați să aducă!|
     Regele Cotiso cel Frumos.


                   Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005