Tradiții daco-românești
Numele antic al râului Nistru era T-YRAS ”Cel Năvalnic; Care se zbuciumă; Care (se) împunge; Care (se) înțeapă; Care (se) coase; Care se țese; Care (se) înfiripă; Care (se) începe; Care (se) mișcă; Care (se) stârnește”; cf. rom. de; iureș; taur; tăuraș; tors; a toarce; teară, tiară ”război de țesut; totalitatea firelor urzite, întinse pe stative; urzeală”; a tira ”a pleca”.
În mitofolclorul românesc, Năvalnicul este un alt nume al Dragobetelui. Urmând acest fir, se poate ajunge și la următoarea evoluție fonetică, firească în istoria limbii române: TYRAGAITAI > T'RAGAETE > TRAGĂETE > DRAGĂHETE > DRAGĂVETE > DRAGOBETE. Alte exemple în acest sens: DRAGAE > dragavei; TERGAISTE > Târgoviște.
Cum se știe, TYRAGAITAI sau TYRAG(H)ETE erau Geții de pe Tyras, adică de pe Nistru, iar numele lor etnic se preta, conform specificului limbii trace, la mai multe rostiri. Astfel, TYR AGAITAI sau TYR AG(H)ETE înseamnă și ”Care pornește (începe) Dragostea (Zbuciumul); Care urzește Dragostea; Care stârnește Îndrăgostiții; Care stârnește Plăcerea (Poftele; Patimile)”; cf. rom. a tira; tors; teară, tiară; ogod ”plăcerea; gust”; agod, ogodă, ogoadă ”plac; plăcere; poftă”; a ogodi ”a fi plăcut; a plăcea”; ohotă ”curaj; plăcere; poftă”; acadea; agud(ă) ”dud(ă)”; latin. agito ”a agita; a frământa; a zbuciuma”; rom. drăguț(ă); taragot; tărhită (reg.) ”potârniche”; Dragotă, Tirichiță (n.).
Se spune că ”Dragobetele sărută fetele”. Sărbătoarea lui are loc la 24 Făurar. Dragobetele este fiul Dochiei. În acestă zi se împerechează toate păsările. Cine nu ține Dragobetele va avea necazuri cu păsările din ogradă, care nu mai scot pui, sunt luate de ulii sau mor de boală.
În ziua de Dragobete, flăcăii și fetele merg la câmp, unde fac horă și petrec cu mare veselie. Participanții trebuie să glumească între ei, pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Dacă e vreme frumoasă, fetele și feciorii adunați în cete intră în pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori de primăvară, ghioceii și brândușele. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere strâng apă cu care se spală la anumite sărbători de peste an.
De Dragobete, flăcăii se fac frați de cruce iar fetele se prind surate, jurându-și credință până la moarte. Tot în această zi, babele le fac fetelor farmece de dragoste.
Pentru Românii din Evul Mediu, Năvalnicul, Dragobetele sau Zburătorul erau unul și același însuflețitor al Iubirii, dar și al suferințelor legate de acest simțământ, cum este și Dorul.
Fermecătorul înaripat și o prea frumoasa fată
Românii îi mai spun Dragobetelui și Cap de Primăvară. Prin unele locuri, el era sărbătorit nu numai la 24 ci și la 28 Făurar, și la 1 și 25 Mărțișor.
La Traci, Arhanghelul care înviora vegetația era numit și SAL-DO-BYSSENOS ”Vestitorul Dezmorțirii (Înviorării); Care aduce Îndrăzneala; Care stârnește Admirație (Iubirea; Plăcerea); Care îmboldește Îndrăgostiții; Care stârnește Patimile (Chinuri; Suferință)”; cf. rom. sol; alban. zile ”clopoțel; talangă”; rom. de; a foșni; fâșneț; a da buzna; poznă; poznaș; pășean ”cu capul sus; țanțoș; mândru”; vișin; rus. vesna ”primăvară”; pesnia ”cântec”; franc. poison ”otravă”. Unele din aceste atribute erau ale Arhanghelului Dionysos, devenit la Greci și la Romani, Zeu al Beției, Dezmățului și al Răutăților! Romanii îi ziceau Bacchus
La Traci el era și BASS-AREVS ”Care își mișcă (fâlfâie) Aripile; Înaripatul”; cf rom. pas; a păși; fus; aripă; pasăre; pajeră, pajură; latin. passer ”vrabie”; alban. bozhor ”pelican”; Basarab - nume voievodal și dinastic. Aceluiași Arhanghel i se mai spunea și S-BEL'THUR-DUS ”Care zboară (se ridică) repede”; cf. rom. să; a zbura; latin. volo ”a zbura”; rom. a flutura; fluture; vultur; vâltoare; Boldur (n.); zburător; latin. volatilis ”zburător; înaripat”; rom des; tuse; a tuși; Tisa (râu). Despre Sbelthurdus, marele orator Cicero afirma că are un sanctuar în Munții Haemus (Balcani). Și acum se destramă misterul de tot, fiindcă S-BEL-THURDUS mai însemna și ”Care Iubirea o urzește; Care pe Îndrăgostiți îi leagă (apropie)”; cf. rom. să; băl ”frumos; drăguț”; bălă ”iubită”; latin. bellus ”drăguț; plăcut”; rom. tort ”fir tors; țesătură”; toartă.
Frumosul Dionysos
Așadar, la Traci, Arhanghelul Dionysos, patronul Primăverii, al Zorilor și al Răsăritului, era și Zburătorul care bântuia adolescenții și tinerii cu fiorii Dragostei. Se spunea că era de o frumusețe răpitoare.
Identificarea Dragobetelui cu Zburătorul se limpezește în Podișul Mehedinți, în obiceiul din ziua de 24 Februarie, când la prânz tinerii coborau în goană spre sat, fiecare băiat alegându-și partenera preferată. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi tineri fugeau după aceeași fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Această coborâre în goană se numea Zburătorire.
În mitofolclorul românesc, Zburătorul apare ca un tânăr frumos, înaripat, care vine noaptea la fecioare sau văduve, chinuindu-le cu vise erotice. I se mai spune și Zmeu. Acest duh al Dragostei este mai degrabă malefic, simbolizând sexualitatea, de la cea puberală până la prostituție. El se poate transforma în șarpe sau balaur de foc. Câteodată apare cu solzi argintii, purtând aripi mari și strălucitoare. El dă vise de dragoste, frământări și neodihnă, și lasă uneori vânătăi pe trupul fetelor ce abia au ieșit la horă, nevestelor cu bărbatul plecat și văduvelor.
Tot în mitofolclorul nostru se vorbește și despre Zburătoroaică, căreia i se mai spune și Lipitură, Ea chinuie bărbații și flăcăii holtei. Acești zmei apar și în descântece:
Cât o sta Zburătorul și Zburătoroaica în Rai,
Atât să stea izdatul la N.!
Zburătorul umblă noaptea până la primul cântat al cocoșilor, când pleacă
sub pământ,
unde cocoșul nu cântă,
unde securea nu taie,
în păduri,
pe sub buturi.
Deseori, Zburătorul se transformă chiar în iubitul celei ademenite, și petrece cu ea până în zori. Cei atinși de Zburător sau Zburătoroaică nu mai au chef de nimic și tânjesc toată ziua. Această tulburare a lor, zisă Zburător sau Lipitură, se vindecă astfel: marțea sau vinerea se iau nouă feluri de buruieni, se pun într-o oală cu apă neîncepută, și se descântă:Avrămeasă,
Cârstineasă,
Leuștean
și odolean,
Mătrăgună,
Sânge-de-nou-frați,
Iarba-ciută
Și muma-pădurii!
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească
Și Lipitura
Și Zburătorul!
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească vrăjile
Și Lipitura
Și Zburătorul!
După ce fierbe pe foc căldarea cu nouă feluri de buruieni, la spartul târgului, adică al oborului, bolnava se scaldă în acea apă, care apoi se azvârle cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile consecutive descântecul de mai sus. Este cu desăvârșire interzis celei vizitate de Zburător să descrie cuiva visul ce l-a avut. E bine ca, atunci când simte că duhul coboară prin horn, pătimita să înfigă un cuțit în pământ. Atunci Zburătorul fuge și nu mai vine la acea casă
Zburătorii pot fi zăriți trecând ca o dâră luminoasă, mai ales în nopțile senine de vară. Ziua, ei trăiesc în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poieni. Cine cunoaște scorbura în care se ascunde zmeul poate scăpa de el, dând foc copacului. Îndată ce i-a dat foc, trebuie să fugă, fără să se uite îndărăt, căci zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume. Dacă omul se întoarce, atunci zmeul îl pocește sau chiar îl ucide; dacă nu se întoarce, zmeul pleznește de necaz și moare, arzând cu scorbură cu tot. Din zmeul ars curge o grăsime, care, dacă se dă cailor, aceștia se fac iuți ca zmeii.
G. Călinescu pomenește Zburătorul printre miturile fundamentale ale poporului român. Într-una din clipele sale de geniu, Ion Heliade Rădulescu a scris celebrul poem ”Sburătorul”, unde sublimează credințele populare într-un memorabil portret:
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și pietri nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa de-a lui dragosti! departe de ast loc!
În poemul ”Călin (File din poveste)”, Mihai Eminescu, căruia i se mai spune și ”poetul dragostei”, amintește Zburătorul doar în treacăt. Însă în alt poem al său, ”Peste codri sta cetatea”, Zburătorul este evocat din plin:
Au mai știu povestitorii
Ce sunt, oare, sburătorii?
Vin din rumenirea serii
Și din fundul sfânt al mării,
Vin din ploaia cea de Soare
Și din dor de fată mare.
Iară umbra norilor,
Calea sburătorilor,
Căci îi vede
Cine-i crede,
Le năzare
La oricare
L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrăgește vreo fată,
Ca luceafăr i s-arată,
Dar din nouri se repede
La pământ unde o vede,
Și-n cărare îi răsare
De la creștet la picioare;
Ochii negri-ntunecoși
I se uită mângâioși,
În păr negru stele poartă.
Dară alba față-i moartă.
Ori se face nor de ploaie
Care cade în șiroaie
Și burează-așa de lin
Prin perdelele de in;
Și-n fereastră ca-ntr-un prag
Se arată nalt și drag
Cu păr lung de aur moale
Și cu ochii plini de jale.
Trestia l-încununează.
Hainele îi scânteiază,
Haine lungi și străvezii.
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel este sburători
Și din umbră și din nori,
Și din lanuri și din luncă,
Și din stea ce se aruncă,
Și din tainicul izvor,
Care sună-ncetișor.
Unde-or mai fi astăzi Zburătorii, pe unde s-or mai afla oare și visătorii? Au și tradițiile românești farmecul lor...
Adrian Bucurescu
