Soarele se sprijinise de marginea lumii
însângerat și vânjos la porțile cerului
Noi copiii pe luncă urmăream picăturile
din rănile lui spre a ști mai devreme
câți maci înflori-vor la umbra secarei
Mi-amintesc de un cer purpuriu la apus
de un rug uriaș pe la Grindu aproape
și rugamu-ne noi să nu ardă frunzișul
Altminteri la vorbă destul de cruzi
în sudălmi pângăream cu metafore viața
ca niște pui de țărani ce eram
sălbatici și crunți și mereu puși pe ceartă.
Cum spuneam norii o luaseră razna
și cu cât se afunda Soarele în mările
de la marginea lumii veneau pe cer
mai întâi turme galbene-dalbene
de oi scămoase și berbeci și măgari
și - parcă văd - ne sileam fiecare
s-auzim acioile și jelania oilor cerului
și câinii lăsați de ciobanii Soarelui
Apoi bolta pe deasupra noastră
s-a făcut vișinie și spre Colilia
devenise verzuie și-n locul turmelor
se ivi herghelie nemaivăzută de cai
cu gâturi întinse cu coame aprinse
Și cailor vineți crescutu-le-au aripi
de fum boturile s-au tot prelungit
ca pliscurile și stoluri grozave
de păsări se prelungeau spre Cocora
argintii cenușii castanii și gălbui
Ne-am uitat noi din nou spre apus
porțile cerului erau acum daurite
cu ivăre vânăt-strălucitoare
se închideau ca o pâclă
Se părea că suntem la o apă albăstruie
cu tot Bărăganul și n-a trecut mult
și văzurăm și pești uriași și dulfi-de-baltă
destrămându-se din ce în ce mai departe
Se înserase Luna ieșise la seceră
caii pășteau priponiți pe aproape
și noi ne împărțeam porumbi copți
la jăratic mocnit în cuptorul săpat
într-o râpă în josul Ialomiței
Mânjiți pe obraji de funingine
ne-am dus fiecare la caii lui
și-am luat-o degrabă spre sat
Nu mai spun ce spuză de stele însera
ca ghioceii în zăpezile cerului
și caii goneau și noi chiuiam
luați la întrecere cu copilăria
care copilărie ca și caii se îndrepta
înspre un amurg cu totul nemaivăzut.
Adrian Bucurescu
